Un bărbat de 67 de ani ajunge, la recomandarea unui prieten, într-o casă ciudată, în care i se oferă posibilitatea de a dormi lângă tinere dezbrăcate. Casa, din care bărbatul vede numai două camere, pare menită să slujească dorinţelor ascunse ale bărbaţilor, impotenţi din cauza vârstei, cărora li se impun o serie de reguli menite să le asigure tinerelor protecţia.
Eguchi vizitează casa de cinci ori, iar romanul include povestea celor cinci vizite. Prea puţine detalii sunt aduse în roman din spaţiul şi timpul în care se desfăşoară acţiunea, iar asta învăluie în mister casa, aparent izolată de restul lumii. Aproape totul este perceput de cititor prin prisma a ce vede şi ce gândeşte Eguchi, cele cinci vizite prilejuindu-i bătrânului încă în putere multe salturi în trecut şi oferindu-i posibilitatea de a se privi pe sine retrospectiv în multe momente semnificative.
Sunt amintiri pe care Eguchi le poartă cu sine încă din copilărie ori din viaţa de tată a trei fete, chestiuni care-l descriu în raport cu femeile şi pe care acum are răgazul de a le interpeta. Liniştea din camera în care bătrânul revine periodic favorizează această interpretare, iar treptat, pe măsură ce devine dependent de vizite, Eguchi îşi dă seama că avea nevoie de acest soi de libertate.
Însă libertatea lui Eguchi înseamnă captivitatea celeilalte persoane. Tinerele lângă care se culcă sunt adormite cu un sedativ puternic, iar Eguchi se arată îngrijorat de ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul unei sedări necorespunzătoare. De altfel, problemele de acest gen nu ocolesc casa, iar Eguchi ar vrea să schimbe ceva, să le trezească, chiar şi prin violenţă, pe aceste tinere, măcar să le audă glasul, măcar să le vadă culoarea ochilor…
„Oare nu i se întâmplă unui bărbat bătrân şi neputincios să uite de sine, când este acoperit pe de-a-ntregul de un trup tânăr de fată?”
Aparent monoton, romanul creşte în tensiune şi aştepţi mereu să se întâmple ceva teribil. La cartea asta te cucereşte liniştea şi forţa lui Kawabata de a te ţine captiv în cameră cu bătrânul Eguchi şi cu frumoasele lui adormite.
Este vorba despre un bărbat în raport cu femeile pe care le-a cunoscut – de la mama lui până la fiicele lui ori la gheişa pe care a vizitat-o cândva –, despre libertate şi limitele ei, despre moarte şi somn, şi deşi la început ţi s-ar putea părea niţel obscenă ori greţoasă toată ideea asta, cu bătrâni care dorm lângă fete tinere, la final, după tot soiul de interpretări pe care Eguchi le are în legătură cu femeile din viaţa lui, pare că totul are un sens. Acela al recuperării unui timp pierdut – încercare sortită eşecului, îşi dă seama şi Eguchi – ori al unei reaşezări în matca propriei existenţe.
Yasunari Kawabata, „Frumoasele adormite”, Editura Humanitas fiction, 2014, nr. pagini: 144, traducere de Anca Focşeneanu
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă de Annie Spratt pe Unsplash
- Ratarea înseamnă viaţă, adevăr, asumare – despre „Viteza luminii” de Javier Cercas - 7 ianuarie 2023
- Iubeşte-mă fără milă! – despre „Ce-am mai râs! O poveste serioasă” de William Saroyan - 2 ianuarie 2023
- Trista şi înduioşătoarea poveste a unui minor neînsoţit – despre „Friends, iubiri şi marele lucru teribil” de Matthew Perry - 11 decembrie 2022
Ciudata carte..am citit o acu cativa ani si mi a lasat o senzatie de perversitate soft, nu stiu cum sa zic..de parca japonezii astia obsedati de munca tre sa refuleze si ei cumva..
Nu-mi amintesc dacă se menţionează ce profesie are domnul Eguchi. 🙂 Poate pensionar, la 67 de ani?