Manuel Vilas (născut în Barbastro, Spania, în 1962) este poet și prozator, unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă spaniolă. A luat numeroase premii, atât pentru cărțile de poezie, cât și pentru cele de proză. În limba română, i-au fost traduse romanele În toate a fost frumusețe și Bucurie, ambele la editura Pandora M, în colecția Anansi. Cea mai recentă carte semnată de Manuel Vilas tradusă în limba română este volumul de poeme O singură viață, apărut anul acesta la editura Charmides, în colecția Great`s, traducerea aparținându-i lui Marin Mălaicu-Hondrari.
Ca orice poet care se respectă, Manuel Vilas are și el diverse obsesii, iar una dintre acestea este pentru durerea celorlalți, a celor mulți și săraci, a celor atât de bine descriși de Dostoievski prin sintagma „umiliți și obidiți”. Empatia sa pare să nu aibă limite, iar simțurile sale nu iartă nicio nedreptate. De altfel, nici nu este foarte greu să vadă sărăcia din jur, întrucât aceasta este la tot pasul și mai are și prostul obicei de a se manifesta flagrant în contrast direct cu opulența:
„(…) stau la coada imensă/ cu ochii țintă la panoul cu prețuri,/ bani ficși în mâna dreaptă, bancnote mototolite.// (…) Stau lângă un copil negru care ține în mână/ o felie de cartof galbenă unsă cu ketchup de un roșu aprins:/ Flamură sfântă din cealaltă lume,/ copilul negru care strălucește,/ fratele meu orb./ Copilul e singur, nu bea nimic,/ n-are bani și de Coca-Cola, numai de cartofi./ Numai cartofi, numai cartofi, nefericirea asta,/ singurătatea asta identică cu a mea,/ nu înțelegi? are bani doar de cartofi/ și stă pe scaun, cuminte,/ pe tronul lui, negreala și copilul,/ pe tron, acolo, pe tronul scânteietor.//”
Această empatie a sa se manifestă inclusiv față de femei, în care identifică atât spiritul de sacrificiu dus la paroxism, cât mai ales statutul de stâlpi ai lumii, ai umanității:
„Nu vezi cât sunt de obosite, că nu mai pot să stea în picioare, că ele sunt cele care susțin fiecare oraș, toate orașele. Cu căsnicia, cu maternitatea, cu văduvia, cu bătăile, ele duc pe umeri lumea asta, cu noaptea asta de sâmbătă în care râd și ele puțin în fața unui pahar de vin alb și a câtorva măsline. Duc pe umeri soți de doi lei, iubiți nesuferiți, părinți în comă, copii repetenți. Fumează mai mult decât bărbații. Au cancer de plămâni, se îmbolnăvesc și trebuie să mai fie și mereu frumoase.”
O altă „obsesie” a lui Manuel Vilas este durerea pentru pierderea părinților lui, față de care se simte vinovat că nu i-a iubit atât cât ar fi meritat în timpul vieții lor, că i-a judecat, că a dezvoltat relații toxice cu fiecare dintre ei. Deși sunt mai multe poeme dedicate tatălui său, cel mai puternic din această categorie rămâne însă tot unicul poem dedicat memoriei mamei sale:
„(…) Cât de urât m-am purtat cu ea și cât de urât ne-am purtat,/ deși ne iubeam foarte mult; și cât de puține ai știut despre viața mea/ din ultimul timp, ți-am ascuns cât de prost îmi mergea/ în căsnicie și în toate,/ dar tu știai, pentru că, până la urmă, știai totul,/ mă vedeai cum beau acele spirtoase,/ îmi vedeai setea aceea ciudată, setea aceea atât de necunoscută pentru tine/ care te înspăimânta atât de tare, de care te temeai atât de tare.”
De asemenea, tot ca orice poet care se respectă, Manuel Vilas scrie și despre iubirile sale neîmplinite. Dar o face întotdeauna cuprins de melancolie și cu maximum de duioșie, nicidecum cu regret sau frustrare, sau și mai rău, cu ură:
„Toată noaptea visând cu tine,/ toată noaptea am visat/ că te sărutam în curtea unei biserici lângă mare.// Cât de îndrăgostit am fost de tine și nu ți-am spus niciodată.// Ai ghicit? Ți-ai dorit? Te-ai rugat să fie așa?”
Și totuși, poate trăsătura dominantă a liricii lui Manuel Vilas o constituie predispoziția sa spre optimism. Deși el se apleacă mereu asupra durerii celorlalți sau se adâncește în propriile dureri, nu o face niciodată cu fatalism, ci întotdeauna lasă loc speranței. Iar acest lucru se vede cel mai bine din poemul Solidaritate, în care apare un laitmotiv foarte frumos și totodată înduioșător, ce se manifestă inclusiv ca un refren:
„Frumusețe și splendoare a lumii, alină inimile însetate.// (…)// Frumusețe și splendoare a lumii, nu ne părăsi în pustiu// (…)// Frumusețe și splendoare a lumii, arată-ne nouă frumusețea și splendoarea lumii.// (…)// Frumusețe și splendoare a lumii, înalță-ne până la soare.// (…)// Frumusețe și splendoare a lumii, amintește-ți de noi”.
De altfel, acest laitmotiv ne trimite inclusiv la numele celor două romane ale sale traduse în limba română, ambele mustind de frumusețe și splendoare, fapt ce ne confirmă că Manuel Vilas chiar este un om optimist, dispus să vadă frumosul și binele din absolut orice lucru sau situație.
Deși nu am citit până acum cele două romane, cu siguranță după lectura acestui volum de poeme voi continua să citesc și alte cărți semnate de Manuel Vilas, fie ele de poezie sau de proză. Și nu atât pentru „excesul de splendoare”, ci pentru simplul motiv că s-a dovedit a fi un autor pe sufletul meu.
Manuel Vilas, „O singură viață”, Editura Charmides, traducere: Marin Mălaicu-Hondrari, anul publicării: 2023, nr. pagini: 104
scrie un comentariu