Îl redescoperim, în traducerea din limba italiană a Ceraselei Barbone, pe romancierul şi dramaturgul Gianfranco Calligarich într-o narațiune autobiografică a cărei miză e melancolia în inima cetății eterne.
În Plimbări cu câinii (Ed. Polirom, 2024), ajuns la vârsta a treia, scriitorul se plimbă pe străzile Romei, amintindu-și cu nostalgie fiecare etapă a maturizării sale, mediul artistic în care scriitori precum Natalia Ginzburg sau prieteni care azi nu mai sunt au jucat roluri mai mici sau mai mari în calea afirmării sale ca scriitor. Și în aceste plimbări nocturne e însoțit, firește, de câinii săi, fiind uneori suficientă o fereastră luminată în noapte pentru a-i aminti de tot ce a fost cândva. Cu o fină nostalgie și un umor delicat, ne oferă prilejul unei lecturi în stilul deja consacrat:
„...câinii și pisicile erau cele mai frumoase daruri pe care Domnul Dumnezeu, presupunând că exista, le făcuse oamenilor ca să-i ajute să trăiască în viitorul cețos care-i aștepta și să întârzie, cu instinctul lor ancestral de vânători, momentul în care omul, la sfârșitul laborioasei lui opere de distrugere a lumii, avea să-l lase moștenire șoarecilor.”
Sunt candide momentele în care greutățile, privite dinspre lupa experienței acumulate peste ani, par azi fleacuri, clipe care au devenit, în timp, prețioase, uitând tot ceea ce a fost cândva o provocare, ca atunci când își amintește de timpul petrecut de soția sa:
„Deci așa era viața lor în clădirea micuță de la numărul 7683. El și soția lui încrezători în viitor, deși lipsindu-le totul. Și, ca întotdeauna când îți lipsește totul, nelipsindu-ți nimic.”
Calligarich cucerește prin naturalețe, nimic nu e forțat în această proză pe care o scrie „prietenește”, povestind parcă împreună cu prietenii care nu-i mai sunt în preajmă.
Astfel mărturisește, la fel de natural, perioada în care o slujbă ingrată era să fure programe de televiziune pentru a le vinde mai departe sau nopțile petrecute la tipografie care păstrează încă un farmec numai al lor, de pe vremea când erau „studenți fără bani” în „tipografia cufundată în țăcănitul de neoprit al acelor mari piane de fier care erau linotipurile de unde coborau matrițele calde de plumb care, puse una peste alta, alcătuiau articolele ziarului”. Treptat, își va da seama că „nu jurnalismul era rațiunea lui de-a fi pe lume, așa că era cazul să caute o acostare solitară pentru corabia lui și să devină scriitor”, iar scriitoarea Natalia Ginzburg va avea o influență și un rol important în ce privește drumul scriitorului care va deveni Gianfranco Galligarich: „«frumos roman», primele ei cuvinte în marea relație de prietenie care avea să ia naștere între ei”. Vor avea în comun, chiar dacă într-un stil diferit, inspirația extrasă din mediul familial.
Cu iz de jurnal și, totuși, cinematografic, Calligarich ne poartă iarăși pe străzi pitorești, ne conduce spre anii nebuni ai unei perioade literare efervescente, doar pentru a ne aminti, în egală măsură, de un timp inevitabil al rememorării, al nostalgiei:
„În plimbările lui nocturne cu câinii, după mulți ani și în ghearele bătrâneții, încă avea în fața ochilor de-acum dispăruta faună a cartierului. Nu trebuia decât să parcurgă noaptea strada cu lumini la ferestre pe cale să se stingă și să ajungă la râul care curgea inevitabil în noapte ca să-i apară în fața ochilor vreunul dintre prietenii lui dispăruți din cartier.”
E un fel de a privi trecutul în ochi cu luciditate, cu un regret care nu iese la suprafață decât pe alocuri căci, înainte de orice, frumusețea de a trăi pare să fie cadrul fiecărei amintiri.
O viață în libertate, adesea în preajma unor valuri care se izbesc de țărm, sub lumina soarelui roman, renaște dintre paginile unei cărţi ca o plimbare de vară.
Gianfranco Calligarich, „Plimbări cu câinii”, Editura Polirom, anul publicării: 2024, nr. pagini: 160, traducere din limba italiană: Cerasela Barbone
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Dylan Freedom / Unsplash
scrie un comentariu