Născută la Roma și mutată în Tokyo la 23 ani, Laura Imai Messina este o scriitoare influențată, fără doar și poate, de literatura japoneză, de ritmul unei culturi care a cucerit-o și care i-a oferit spațiul pentru a-și scrie romanele. După primirea călduroasă de care s-a bucurat Ce încredințăm vântului (Humanitas Fiction, 2021), la cititori ajunge acum, în traducerea Cristinei Gogianu, romanul Viețile secrete ale culorilor (Humanitas Fiction, 2023), un roman care demonstrează din plin pasiunea pe care Laura Imai Messina a cultivat-o în ultimele aproape două decenii în Japonia.
Viețile secrete ale culorilor este un roman dedicat frumuseții deși „frumusețea nu-i un lucru ușor”. Iar frumusețea, pentru Laura Imai Messina, înseamnă viață și moarte deopotrivă, pierdere și vindecare, fericire și bucurie, iar peste toate, ca o floare miraculoasă cu tulpini înlănțuite, crește iubirea. Romanul său e închinat ritualurilor nipone, e un omagiu adus meticulozității, atenției și răbdării. Frumusețea vieții înseamnă și un alt mod de a vedea tot ceea ce e în jur pentru că, exact ca în ritual, nici în frumusețe nimic nu e rău sau bun, greșit sau corect. Este despre cum ne completăm prin iubire și prin acceptare, despre cum recunoaștem ceea ce ne lipsește și ceea ce ne aduce celălalt atunci când e lăsat să se apropie.
Ar putea fi doar despre Mio
Încă de la naștere Mio are o vedere tetracromatică, iar culorile pe care le distinge se multiplică în sute de nuanțe și culori pe care ceilalți nu le pot vedea și, în fond, nici înțelege. Cuvintele simple precum „roșu” sau „galben” nu sunt suficiente pentru a descrie ceea ce Mio vede, astfel că va înzestra, de fiecare dată, atunci când va descoperi și magia cuvintelor, fiecare culoare cu un microunivers:
„Pentru Mio, numai culoarea însemna precizie.
Fiecare om își ducea în spate o culoare numai a lui, și aceea era soluția.
Își dăduse seama de asta încă de când era numai o copilă, în ziua în care, aducându-și aminte de o mătușă, respectiva îi apăru ca fiind verde: când era veselă, părea de-un verde strălucitor ca al licorilor din sticluțele vrăjitoarelor, în timp ce când era obosită o asocia cu nuanța unei alge uscate. Femeia avea apucătura îngrozitoare de a deschide ușile dulapurilor din casele altora («atunci era verde salcie»), iar ca dar aducea mereu dulciuri învechite cu matcha («verde bambus învechit»)”.
Când se lovește de refuzul mamei sale de a o accepta așa cum e, hăul alb înghite acest univers al exploziilor de culoare prin leșinuri pe care Mio le va avea întreaga viață. Este, în acest sens, și o carte despre cum nu ar trebui niciodată să îngrădim frumusețea, oricât de diferită sau neobișnuită ni s-ar părea.
Din atelierul de vopsit și croit minunatele chimonouri de nuntă, Mio va continua să lucreze într-un magazin cu materiale de pictură, alegând astfel cu inima locul în care se va simți cel mai acasă. Aici se va întâlni și cu Aoi, fără să știe în ce fel viețile lor sunt împletite, fără să cunoască, deocamdată, țesătura invizibilă a destinului. Iar Aoi se va îndrăgosti de lumea ei din care va primi culorile care lui îi lipseau.
Ar putea fi doar despre gesturi și grijă
Unul dintre fragmentele care vorbește cel mai frumos despre grijă, despre felul în care putem fi lângă celălalt fără a-l îngrădi este cel în care tatăl lui Aoi se asigură că fiul său, mic pe atunci, nu va țâșni spre linii atunci când trec trenurile. Astfel, în grădina lor aflată la intersecția căilor ferate, Aoi crește sub ocrotirea celui care îi va oferi cel mai important sâmbure al educației. Iar grija pe care o simte din partea tatălui se va răsfrânge mai departe, prin Aoi, către ceilalți:
„(…) la fiecare trecere a trenului, ca să-l știe la adăpost, își îmbrățișa fiul. Într-atât, încât în anumite zile Aoi sfârși prin a-i simți brațele în jur și de cincisprezece ori într-o singură oră.
Când Aoi mai crescu, tatăl încetă să-l mai strângă în brațe, dar din instinct întindea oricum mâna și-și lăsa palma pe spatele băiatului. După ce împlinise opt ani, se limita să-l privească drept în ochi până când trecea trenul.
Chiar dacă gestul nu avea să se mai repete niciodată, acel neprețuit contact fizic cu tatăl se împleti în Aoi inseparabil cu ideea de grijă. Nu doar față de plante, ci și pentru oameni. Mai precis, cu aceea de grijă pentru sufletul lor”.
Este o carte care vorbește despre iubire în forme diferite, despre familii și importanța protejării celor apropiați, despre sacrificiile pe care uneori le facem pentru a-i feri de suferință.
Ar putea fi doar despre grijă pentru corp și suflet, despre frumusețea ritualurilor și importanța lor, despre cum o societate se metamorfozează datorită acestora și despre cum trece mai ușor peste traume. Este o carte despre grija pentru cei care nu mai sunt și grija pentru „Cei Rămași”, iar cheia îi este predată lui Aoi tot de către tată:
„ – În ritual trebuie să intri în vârful degetelor. Pe durata lui se construiește una dintre cele mai puternice amintiri pentru persoanele care iau parte la el, spunea el. În meseria aceasta nu există corect, nu există frumos, nu există bun. Trebuie doar să asculți, să absorbi, să întrebi atunci când nu știi sau nu înțelegi”.
Salvarea stă, de nenumărate ori, în ritual. Laura Imai Messina a scris în Ce încredințăm vântului despre acea cabină de telefon în care intrau cei care rosteau în receptor cuvinte către cei pierduți, iar telefonul „le purta vocile în văzduh”. Așa cum și acela era un ritual al vindecării, și aici autoarea ne oferă nenumărate portițe prin care putem alege ieșirea dintr-un labirint complicat.
Ar putea fi doar despre pierdere, regăsire și vindecare
Căutările protagoniștilor nu sunt ferite de încercări. Dilemele, doliul și regăsirile sunt presărate de-a lungul unor vieți adesea mult prea fragile. Dar și de aici Messina extrage frumusețea căci fragilitatea este o virtute. Uneori chiar tradițiile sunt cele care pot frânge așa cum s-a întâmplat cu părinții lui Mio odată cu o căsătorie nepotrivită. Dar mai apoi tot tradițiile vindecă prin cultivarea răbdării, prin alegerea de a continua o tradiție pentru cei care nu mai sunt să existe în continuare.
Ar putea fi doar despre cum se transformă și crește iubirea
Trunchiul cel mai solid al cărții se hrănește din felul în care iubirea dintre Aoi și Mio crește pe măsură ce își povestesc viețile și lecțiile de până atunci, din felul în care se desprind din mărturisirile lor pagini întregi despre greu și splendoare, despre cum să te ocupi de înmormântări înseamnă să te ocupi în egală măsură și de „Cei Rămași” și să onorezi viața și moartea deopotrivă. Mio își vindecă temeri, Aoi își îmbogățește universul, iar el însuși se colorează în nando-iro, în albastrul-ascunziș care va deveni culoarea preferată a lui Mio:
„Această culoare este catalogată printre nuanțele de albastru: amestecă în ea griul, un cobalt și un strop de verde.
Sunt numeroase ipoteze despre originea numelui.
Imaginați-vă partea din spate a unui dulap din casă, seara. Poate, se spune, nando-iro era culoarea întunecimii care se întrevedea într-o debara sau un dulap. Sau poate că era nuanța perdelei care se folosea pe post de ușă la șifonierele de odinioară, un soi de cortină. Poate, în schimb, numele provine de la nuanța uniformei pe care o purta responsabilul cu garderoba din Castelul Edo”.
Și e o culoare pe care Aoi nu o va vedea, dar pe care o va simți prin dragostea lui Mio. Pentru că în Viețile secrete ale culorilor emoțiile se traduc prin fapte, persoanele se regăsesc prin culori, sentimentele și gesturile capătă nuanțe nemaiîntâlnite.
Laura Imai Messina a ales să picteze în mod cu totul diferit, a ales să își dedice cu minuțiozitate timpul pentru a onora țara cu cea mai mare grijă pentru ritualuri și tradiție. În același timp, a semnat, la final, un roman care ne arată chipul frumos și luminos al vieții, cu tot ceea ce înseamnă, în întregime, o viață de om. Dacă ar fi să alegem o singură culoare, pe care am alege-o? Am fi cu adevărat pregătiți să ne luăm adio de la toate celelalte culori? Cu siguranță, ar fi o decizie dificilă. Iar invitația pe care ne-o lansează Laura Imai Messina este la polul opus: aceea de a încerca să vedem viața în nenumăratele ei nuanțe și culori, să-i descoperim frumusețea, deloc ușoară, prin tot ceea ce are să ne ofere.
Laura Imai Messina, „Viețile secrete ale culorilor”, Editura Humanitas Fiction, traducere: Cristina Gogeanu, anul publicării: 2023, nr. pagini: 324
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Sora Sagano / Unsplash
scrie un comentariu