Fără îndoială, un omagiu adus regizorului Billy Wilder, cartea apărută recent la Editura Polirom, Domnul Wilder și cu mine, de Jonathan Coe, va fi pe gustul cititorilor îndrăgostiți de vechiul Hollywood și, de asemenea, de literatura bine-cunoscutului scriitor britanic.
Aceeași preocupare privind declinul unor aspecte de ordin social sau al unor istorii personale se remarcă și aici, printr-o perspectivă nostalgică, dar proaspătă, asupra modului în care ceea ce un regizor de renume avea de oferit prin filmele sale înceta să mai fie, de fapt, dorit de o lume în care blockbusterele precum „Fălci” își făceau loc în cinematografe.
Este o carte dedicată artei și artiștilor deopotrivă, dar și felului în care o perioadă de glorie poate apune în funcție de maniera în care se schimbă o societate în profunzime. Calista Frangopoulou, în prezent cu două fete adulte, compozitoare care simte că nu mai este dorită de industrie și că nici familia nu mai are nevoie de ea, își rememorează trecutul strălucitor din jurul anului 1977, în vara în care a avut șansa de a lucra alături de scenaristul Iz Diamond (cu origini române) și faimosul regizor Billy Wilder.
Romanul urmărește nu doar viața tinerei Cal prin comparație cu prezentul dulce-amar, ci și istoria vieții lui Billy Wilder care se întoarce în Germania pentru un film refuzat de Hollywood, la doar treizeci de ani după ce și-a pierdut familia în lagărele naziste. Este remarcabilă aici maniera în care nemulțumirea vădită a modului în care se derulează reîntoarcerea e ilustrată sub forma unui scenariu improvizat în timpul unei cine, ca replică dată unui tânăr care încerca să scuze trecutul recent:
„În felul ăsta am intrat în contact cu o mulțime de germani de rând. Dar să vedeți ciudățenie, în întâlnirile astea n-am dat peste picior de nazist. Majoritatea oamenilor ăstora aproape că nu recunoșteau numele de Adolf Hitler, iar dacă o făceau, insistau că i se opuseseră sau chiar luptaseră împotriva lui din capul locului. Când am început să-i intervievez pe câțiva dintre foștii mei colegi din industria filmului, lucrurile au arătat totuși altfel”.
Jonathan Coe nu improvizează, ci creează cadrul perfect pentru miezul unei istorii de viață dureroase.
La 57 de ani, cu cele două fiice, Ariana și Fran, compozitoarea se află în fața unei noi răscruci: să crească sau nu viitorul copil al fiicei sale care se pregătea să meargă la facultate? Să înnoiască, de fapt, un fir al vieții rămas undeva în amintirea unei veri din Grecia, printre scenele din filmul Mitul Fedorei.
Ceea ce e valabil pentru regizorul Billy Wilder e valabil și pentru Iz Diamond, scenaristul și prietenul său:
„pentru un bărbat ca el, un bărbat care era funciarmente melancolic, un bărbat pentru care mersul lumii putea fi doar o sursă de regret și dezamăgire, umorul nu era doar un lucru frumos, ci și necesar, că spunerea unei glume putea aduce un moment – efemer, dar minunat – când viața avea sens ca de puține ori și nu mai părea întâmplătoare, haotică și necognoscibilă”.
E o carte care aduce în discuție valoarea artei autentice față în față cu noile generații („tinerii bărboși”, printre care se numărau Martin Scorsese și Steven Spielberg), legătura strânsă a finanțărilor de marile producții, dar este mai ales o carte despre viață, în sine, cu dramele și frumusețile ei deopotrivă.
Să pui în același volum scene despre Germania nazistă și cea mai gustoasă Brie nu e ușor, dar Jonathan Coe reușește asta datorită protagonistei sale fără cusur și căreia, în fapt, nu i se poate reproșa nimic. Rememorând, cu nostalgie și candoare, lunile din 1977 petrecute alături de Wilder și Diamond, inclusiv scurta sa îndrăgostire de Matthew, fiul unei machieuze, Cal e naratorul perfect, simpatic și inocent în naivitatea sa mărturisită adesea.
Unei înregistrări video cu Billy Wilder, Calista îi compune un „acompaniament muzical sumbru”, oferind un omagiu șoptit celui care i-a schimbat pentru totdeauna parcursul profesional și cel al vieții. E remarcabil felul în care, din nou, punctul central e accentuat prin astfel de momente:
„El conferea acestui banal mers în direcția unei scene gravitatea unei procesiuni imperiale, iar lui Billy însuși îi dădea un aer atât de bufon, cât și de martir: fiindcă, în fond, prilejul ăsta îi marca întoarcerea într-o țară care, cu treizeci de ani în urmă, îi distrusese familia, iar acum iată-l aici, făcând acestei țări hatârul suprem al prezenței lui și în același timp lăsându-se la mila ei: deopotrivă triumfător și umilit”.
E o carte a contrastelor prin frumusețea locurilor și greutatea subiectelor, prin splendida nostalgie și amintirea greoaie a unui trecut dramatic. E o carte care vorbește despre frumusețe și pierdere în foarte multe feluri și care, totodată, respectă eleganța distanțelor de la care se poate scrie despre cinematografia lui Billy Wilder și despre cel care și-a făcut cunoscut numele după ce s-a desprins, fără voia sa, de continentul european pe care nu l-a abandonat niciodată cu adevărat.
Frumusețea pierdută a trecutului trece dincolo de erorile inevitabile ale fiecărei decade. Jonathan Coe extrage, cu măiestria unui colecționar, momente-simbol, personaje-cheie și secvențe de o frumusețe memorabilă, toate pentru fermecătorul și nostalgicul Domnul Wilder și cu mine.
Jonathan Coe, „Domnul Wilder și cu mine”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 264, traducere de Radu Paraschivescu
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
Fotografie reprezentativă: Jeremy Yap / Unsplash
scrie un comentariu