litera.ro

Cândva, acum vreo 10-15 ani, era un fel de modă să scrii despre copilărie cu „voce” de copil. Îmi amintesc cu plăcere de fraţii Florian (Filip şi Matei), de T.O. Bobe, Dan Lungu şi Adrian Chivu, autorii unor cărţi care m-au încântat la acea vreme şi care mi-au rămas ca un fel de reper pentru genul acesta de literatură, dacă nu cumva gen este un cuvânt prea pretenţios.

În orice caz, de la cartea lui Mihail Vakulovski, scriitor de care chiar nu mai citisem nimic – decât poate vreun fragment pe ici, pe colo –, chiar nu m-am aşteptat să se ridice la nivelul de amuzament pe care mi-l aminteam din cărţile autorilor de mai sus. „Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)” – iată un titlu ceva mai dur şi un subtitlu cu ceva trimiteri care lasă de înţeles multe. Copilul din titlul şi din subtitlul cărţii lui Mihail Vakulovski pare mai „agăţat” de maturitate, iar cartea nu promite doar nişte amintiri din copilărie, ci şi o oarecare interpretare.

Surpriza numărul unu: deşi e scrisă ca o scrisoare, cartea e mai degrabă un soi de tren din vagoane diferite ca mărime şi culoare, care ar putea să nu aibă capăt, deşi e clar că se află în mers. Structura nu e a unui roman tipic, cu o acţiune despre care să ştii când începe şi când se termină, ci corespunde mai degrabă unui amestec de fotografii alese la întâmplare şi redate cuiva care nu cunoaşte contextul.

Supriza doi: deşi e adresată tatălui, „scrisoarea” aceasta nu se cenzurează aşa cum ar proceda, poate, un copil atunci când îi scrie părintelui. Inocenţa copilului e însoţită de jargonul şi laxitatea verbală a adolescentului dezgheţat, care nu se jenează de nimic. El scrie ca şi cum le-ar povesti unor prieteni la o „poştă”.

Surpriza trei: să descoperi, în spatele unei scrieri de azi, din capitalism, că o perioadă atât de neagră precum comunismul poate fi privită fără excese de niciun fel – nu este nici condamnată şi nici regretată, ci mai degrabă tratată cu umor. Iar surpriza trei şi-un pic ar fi că umorul nu este viciat de nostalgia faţă de sistem. Glumele de aici sunt legate de fete, de Gagarin, de partizani, chiar şi de Lenin. Libertatea şi nonşalanţa vârstei sunt aici ingredientele unei scrieri fără corset.

„n-am eu ce să mă joc cu fetele, toate-s nişte smiorcăite, nu joacă fotbal şi nici nu ştiu să înoate ca lumea, nici ca Ceapaev, cu mâna-n sus, nici băieţeşte, nici ca bouʼ, cu curuʼ gol deasupra apei, înoată numai precum câinele şi nici cu bicicleta nu ştiu să meargă, nu ştiu nici să se bată, nici să fluiere, nici să scuipe ca lumea, aşa, cu boltă sau printre dinţi, nici să fumeze…”

Pentru că nu are decât 132 de pagini, dar mai ales pentru că e doldora de glume legate de comunism şi de copilăria sovietică, cartea lui Mihail Vakulovski se citeşte foarte repede, dar la final nici nu ştii ce te-a lovit. Nu ştii cum să iei cartea asta, care, dacă reuşeşte ceva, pe lângă faptul că prezintă o parte din frumuseţea stranie a copilăriei sub URSS, acel ceva este să te destabilizeze. E ca în întrebarea asta, ruptă din carte:

„Ştii ce haios şi straniu sună poeziile despre Lenin şi revoluţia socialistă şi URSS şi comunism zbierate de un copil cu mâna în ghips de pe o barcă mare care pluteşte pe lacul de la Odaie de la noi din sat?”

Mihail Vakulovski, „Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)”, Editura Humanitas, anul publicării: 2020, nr. pagini: 132


Cartea poate fi cumpărată de la:


Sursa foto reprezentativă: pagina de Facebook a scriitorului

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here