Douăzeci și cinci de povestiri a țesut scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu în volumul Quilt (Ed. Polirom, 2023), din „petice colorate” și „bucățele de istorie personală”, conform Notei autoarei. Textele au fost scrise în perioade diferite: în prima parte regăsim textele scrise în intervalul 2015-2022, în „Miez” e cuprinsă perioada dintre 2020 și 2021, iar în ultima parte, „materialul cel mai ascuns vederii”, a fost compus în timpul unei burse de creație în 2022.
Firele autobiografice sunt ascunse privirii, bucățile de țesătură a propriei vieți sunt aici „destrămate de timp, de-a dreptul sfâșiate pe alocuri”, „cârpite și brodate cu fire de fantezie și adesea revopsite complet diferit, nu înspre falsificare, ci de amorul poveștii”. Iar din acest amor se decupează protagoniștii în întreaga lor fragilitate și spaimă, spaimă în fața unei existențe care devine uneori durere și atât, un ceva sfâșietor care se izbește adesea de frumusețea timidă și tristă a lumii.
„Ca un câine de metrou printre oameni”, uneori protagoniștii sunt prinși într-o frământare onestă și naivă, surprinși de nepotrivirea dintre fragilitatea lor și brutalitatea lumii. Relațiile sunt adesea la poli opuși, fericirea zdrobitoare se aruncă peste nefericirea care rămâne fără drept la replică. E o lume schimbată în care „dacă nu ești agresiv, dacă nu ești pus pe giumbușlucuri extreme, dacă nu stai în cap, ești un nimic!”. În textul Cum era să-și piardă mințile Cami-cămila tocmai când și-a găsit libertatea, Cami-cămila e lăsată în urmă de circul Bul-Bul în Sibiu, doar pentru a descoperi, în scurt timp, că a fi invizibil nu e nici pe departe o superputere: „Nici o ființă nu-i adresase de-atâta timp nici o privire, nici o vorbă, nimic. Era un soi de singurătate pe care Cami-cămila nu-l mai cunoscuse vreodată”. Odată „șarmul scenic” dispărut, odată duse „delicatețea mișcărilor” și „agerimea”, publicul necruțător își arată cruzimea. Iar cei care ar fi trebuit să facă parte din breasla unei singure familii lasă în urmă ceea ce nu-i mai mulțumește, ceea ce nu le mai folosește, ceea ce nu mai pot exploata.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro (Citeşte-mă! / Citeşte, mă!):
Sunt în Quilt ființe surprinse în mijlocul destrămării, a imposibilității de a continua și care, totuși, aleg să salveze, la rândul lor, orice poate fi salvat în petice decupate de viață. În Pedeapsa, „o mamă din lumea copiilor” are „spaime și scăpări, e dominată de inocență, de rușine și vinovăție”, în Ca să fie totul așa cum a fost, „zâna albastră în înserarea albastră” încă speră că plecarea celuilalt nu e definitivă. În povestirea Trestie, papură e surprins poate cel mai bine cum unele relații se scufundă într-o realitate în care cu greu se mai poate înainta, iar cuvintelor le este imposibil să mai ajungă de la unul la celălalt:
„se depusese un soi de praf greu, înecăcios, nu praful pe care îl ștergi în fiecare vineri seara cu o trecere a pămătufului în culorile curcubeului și de care uiți de îndată ce-ai strănutat și ți-ai suflat nasul cu un șervețel alb din cel mai banal, nu, nu acela, ci un praf invizibil, îngroșând ca o melasă aerul în care ne împiedicam zi de zi, de la trezire până la culcare, în care ne poticneam și despre care ne străduiam să nu vorbim aproape niciodată, pe care aș fi vrut să îl pot pricepe și da la o parte cu ușurința cu care înlăturam la fiecare sfârșit de săptămână mizeria depusă pe smalțul chiuvetei sau puful gri strâns în colțurile camerelor”.
O recunoști pe V.D.N. în nenumărate clipiri, în „toamna care înseamnă întotdeauna salvare” (V-ul), în felul în care o dorință iese la iveală din nou și din nou: „există încă pe lume o asemenea lumină și dorința de-a sta în ea fără să spui un cuvânt”, atunci când ești tras de ceilalți spre locuri în care nu vrei să fii, când tot ce îți dorești e să rămâi în singurătatea intimă, sigură: „Înapoi și-n afară mă trăgeau, când eu voiam înăuntru, înainte” (Muzica). Dinspre public strălucirea e singura care transpare, în spatele cortinei epuizarea își face loc („câtă epuizare în spatele strălucirii pozei de afiș”), iar sufletul însingurat și viu ține totul laolaltă, un echilibru care consumă și care naște, totodată, o creativitate fără seamăn.
Quilt e o dezvelire a sufletului, o invitație în alb către universul V.D.N. Este, în același timp, „o reprezentare a unei povești despre pierdere și doliu și gol”, este mărturisirea plină de poezie în fața durerii: „e în inima inimii și de jur-împrejurul ei, o aură de durere, o durere deplină, vălul de durere al durerii, care îți umple cușca toracică făcând-o să pulseze, să trepideze din zăbrelele de os, tensionată la maximum, de parcă s-ar zbate în ea o pasăre sălbatică, prea mare pentru colivia de os a unei femei slabe, de patruzeci și șapte de ani, poate încă tânără, poate bătrână deja”. Învelișul matlasat al volumului de față este, în același timp, miezul a tot ceea ce viața are de oferit, în frumusețea și teribila ei grozăvie, prin suișurile și coborâșurile sale, prin haosul aparent pe care îl creează pentru a ne arunca mai apoi în brațele fericirii.
Quilt este de o fragilitate rară și de o forță care face ca nimic să nu se destrame, ca nicio povestire să nu se deșire, ci să compună, în schimb, cel mai bun ascunziș posibil. Peste străduțele și parcurile unor orașe încărcate de amintiri, volumul de față suprapune o traducere aparte a vieții, a pierderii, a iubirii și a frumosului în formele sale lipsite de apărare.
Veronica D. Niculescu, „Quilt”, Editura Polirom, anul publicării: 2023, nr. pagini: 280
Cartea este disponibilă pe:
Fotografie reprezentativă: Erik Mclean / Unsplash
scrie un comentariu