Ceea ce „impune” Radu Vancu în excelentul volum de poeme recent, Kaddish, Casa de Editură Max Blecher, este un salt din… sine, o poetică prin care se reconstruieşte, dar cu măiestrie şi instrumentaţie de alchimist, fără să submineze neo-expresionismul, mizerabilismul, minimalismul etc., chiar filiera maestrului Ivănescu. Şi asta prin formulă, construcţia volumului ca proiecţie, una cu viziunea cinetică şi adânc tragică prin folosirea versului în funcţie de instrument catoptric, dislocarea cuvântului din locul lui tradiţional în cel apropiat de multiplele oglinzi ale unui Baltrusaitis. Această mutaţie, să zicem, a funcţiei poetice, creează o viziune, de fapt, explicitată de un cunoscător al ştiinţelor limbii, dar cu suport liric, în ciuda dificultăţii în care textul, în ansamblu, pune însuşi lirismul, prin rupturile dinăuntru, cât şi ale celor ontic-ontologice.
Funcţia de proiecţie alchimică este, de altfel, explicitată de poet, umblă pe dinăuntrul versurilor când la suprafaţă, când mai ascunsă. Iată pasajul poeticii, unul lăsat la… vedere/mânuire catoptrică, una a oglinzii (incandescente, de data aceasta):
„Încercarea mea de a cuprinde lumina în fraze. Fiindcă, aşa/ cum spune undeva Eriugena, omnia que sunt lumina/sunt.// De asta am cerut poeziei să construiască din cuvinte/instrumente de captare a luminii & a frumuseţii. Un/ dispozitiv de reglaj al cuvintelor care să facă lumina/ din ele să focalizeze până când devine incandescentă”.
Continuarea este o accentuare a mutaţiei de la cuvântul, cu funcţia cunoscută, la unul de viziune catoptrică, poetică, totuşi, dacă citeşti în cheie funcţională „frumuseţea” (ceea ce poemele din volum o vor demonstra):
„Dar e singurul sens pe care îl găsesc literaturii:/ acela de a capta în cuvine lumină & frumuseţe. De a/ folosi cuvintele ca pe nişte instrumente optice, nu ca/ pe unele sonore;ca pe nişte instrumente de văzut, nu/ de auzit”.
Fundamentul acestei proiecţii este o „poveste”, prinsă crud, în tragismul ei imposibil de transpus în cuvinte, totuşi posibil cu mutaţia cuvântului din locul lui „vorbitor” în cel de făcător al iluziei optice, în fapt semantice, tragica moarte a poetului Radnoti Miklos, executat în cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care soția sa îl găseşte într-o groapă comună cu carnețelul său de poezii. Radnoti Miklos este tot un mânuitor al cuvântului, un eu care îşi spune sau i se spun poeziile într-o altă viziune, corporală, a cuvântului-trup. Vizat în această transpunere/verbalizare din groapa unde a fost aruncat, mortul care învie prin carneţelul proiecţie a morţii, mai vii decât cea a realităţii unde forţa tragicului s-a pierdut, rememorează, îşi sau i se recuperează poemele. Groapa comună devine un laborator alchimic în care el însuşi, alături de autorul cu postament uneori postmodern, mânuieşte/face ca şi cuvântul să poată vedea în perspectiva limitei, la modul catoptric, viaţa cu moartea în interşanjabilitate prin lumină, una a iniţierii, cu funcţia frumuseţii/literaturii la… vedere. Nu e întâmplător, dincolo de cantabilitate, cu toate variaţiile lui, inclusiv de plasare, un refren provocator: „Doar pentru că scriu poemele astea/ nu înseamnă că sunt viu”). O trimitere eseistică la Mozart, care înţelege că poezia e făcătoare de lumini şi umbre, se aşază în acelaşi registru al proiecţiei catoptricii verbale, de data aceasta, de tip i-luminat.
Dacă vă place site-ul citestema.ro:
Concreteţea corporală a carnetului, una cu trupul lui Miklos, una cu trupul poemului, în răspăr numit… rugăciune, a învierii, dar şi comentariile auctoriale, când lirice, auto/confesive, când discursive, sunt de-a dreptul o viziune a tragicului, a versului îmbibat de trăiri limită. Alăturarea unor minimalisme are un rol potenţator, face im-posibilul acestei proiecţii poetice, trăirea morţii ca viaţă, a vieţii ca moarte prin cuvântul/versul cu funcţie luminatorie. Însuşi poetul ucis şi, culmea, memorările/versurile lui din groapă, alături de cele candide, perverse etc., ale „concetăţenilor”, confesiunile şi proiecţiile lui Radu Vancu însuşi, cu toţii sur/prinşi în gestica lor catoptrică, ajung să contureze o lume a memoriei vii în lumina (şi umbra tragică a evenimentelor), cuvântul trecut prin revelator.
Ceea ce am putea numi instrumentaţie livrescă, este mânuită ca un vechi mechanism întru alcătuirea universului de… hârtie, dar trupesc foarte, acest volum al unei tragedii prin proiecţia versificaţie, devenită purificatoare. Multele trimiteri la frumuseţea-lumină, una cu „obiectul” literaturii, câteva definiţii ale poeziei, ca şi exemplificările ne-voit lirice împing şi ele spre o altă funcţionare a cuvântului-instrument optic şi ontologic totodată, groapa comună devenind una lingvistică, dar într-o corporalitate derutantă. E toposul tragicului, conturat şi… centrat totodată prin gesturile concrete, verbul… concret, sângele-concret, trupul-hârtie al carnetului (şi volumului). Verbele din colcăiala dinăuntru, ca şi a celei de afară, cu tot livrescul gândit ca pauză de la tragism, devin una de proiecţie, de iniţiere şi purificare prin literatură, una dură, limitativă în corporalitatea ei. Pagina pipăită în partea de jos, de exemplu, face parte dintr-un trup-volum, ca însuşi limbajul, din care „dacă ai rupe o mlădiţă…/ ar curge sânge”, apoi mămăruţa, metaforă, totuşi, cu epic cu tot, al frumuseţii care nu ţine de timp şi de spaţiu, e una a versului, a recuperării, identice poveştii cu Miklos şi soţia lui. Până şi vederea din groapă, verbalizare în fond, a obsesiei orgasmului, devenit act poetic (cât şi a multor gesturi erotice, tragice în repetiţia îmbrăţişării iluzorii a celui mort cu cel viu), este una măiastră:
„Faţa ta în orgasm. Întâi ochii ţi se strângeau apoi se/ dilatau (s. n. pentru a marca unghiul/momentul funcţionării instrumentului catoptric) ce curgea din ei părea lumină dar era sânge”.
În groapa comună, cea atotcuprinzătoare, infinită, catartică, în fond literatura, morţii sunt… trăitori, nu au doar memorie, ci se mişcă în lumea senzaţiilor care e corporală, una a pre-facerii, nemuririi prin proiecţiile lor. Aş cita un poem amplu, antologic pentru modul în care frumuseţea, artistică, e tragică şi… umană datorită corporalităţii iluziei, gesticii lingvistice, scrisul i-luminat, instrumentat dincolo de limite:
„Scrii cum ai încerca de pe fundul gropii comune să te/ întinzi & să-ţi mângâi vecinii de moarte. Să-ţi treci ca// pe nişte mâini mângâietoare poemele peste craniile lor de pe/ care carnea s-a şters ca o eroare & să simţi carnea/ tremurând consolată Convinsă pentru prima oară că n-a/ fost o eroare Să-ţi apleci ca pe o ureche răbdătoare/ poemele peste cuştile piepturilor din care inima s-a şters/ ca o eroare & să asculţi până când auzi inima oprindu-se// din plâns Convinsă pentru prima oară că tot ce a trecut/ prin ea n-a fost o eroare/ Să-i recunoşti după cum// tremură fosta carne După cum hohoteşte fosta inimă/ Ce nu mai e aici carne cântă Precum carnea prietenului meu// violonist Miklos Lorsi Uite cum îmi cântă carnea ca o vioară/ zice uimit Miklos Cu poezia poate fi şi aşa Carnea cântă mai bine// după moarte Şi cu viorile este la fel zice Miklos Altcineva/ din groapa comună Te pomeneşti că şi fututul// O fi mai bun după moarte ţipă Zoli Oasele râd toate sau poate/ Nu chiar toate Recunosc că râd şi eu Şi-mi trec poemele// precum nişte mâini mângâietoare peste oasele astea care râd/ ca nişte adolescenţi virgini când aud vorbindu-se despre sex// Care tremură în groapa comună cum au tremurat în pat/ Care se umezesc deodată cu lacrimi şi spermă// Vedeţi poemele mele astea sunt asta e moartea/ acesta e râsul Îmi trec palma mângâietoare peste voi şi// vă simt umede la atingere Ce copii sunteţi poemele mele ce/ oase bătrâne tremurând într-o groapă comună…”.
A se vedea că tăietura versului amplifică trăirile şi gestica actanţilor, lingvistică, în fapt, alături de alte meşteşuguri într-ale poeziei, de la comparaţia amplă la metonimie (oasele), de la majuscula bruiantă la cealaltă funcţie a râsului, de catalizator, de moment catartic în care moartea şi viaţa ajung în echilibru.
Literatura e trupul, groapa comună a Universului (dedesubt şi deasupra sunt fără delimitare…), a iluziei optice-viziune, a proiecţiei nemuririi, liniştirii, iniţiatică şi încăpătoare. În acest moment, trup şi literă sunt tot de una, perpetuu:
„N-am un plan de evadare – nici înapoi înspre viaţă/ nici înainte spre orice ar fi.// Mi-am, construit, din toate cuvintele astea îmbibate de/ sânge & carne, micul adăpost de frumuseţe tocmai ca/ să nu fiu nevoit să mai ies din el// Când voi putea trage ultima lespede peste el, ca pe un/ capac de sicriu, voi fi fericit: în sfârşit, nu voi mai pleca/ de aici” (un aici al poeziei, n. n.).
Lespedea ultimă, această luciditate a scrisului/proiecţie trupească, e greu de atins, de… corporalizat, chiar de pus în abis, totuşi posibilă prin textul ca existenţă a uni dincolo care e aici. Kaddish-ul lui Radu Vancu e o rugăciune – adevărat – dramatică, gestică, în răspăr, o proiecţie catoptrică a versului-viziune când moartea cu viaţa se petrec una pe alta.
Radu Vancu, „Kaddish”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2023, 84 de pagini
scrie un comentariu