Gabriela Adameşteanu: „Viaţa mea e ceva mai mult decât doar literatura”

Puţini au remarcat că romanul Gabrielei Adameşteanu, „Dimineaţă pierdută”, vorbeşte mult despre Primul Război Mondial. La începutul întâlnirii noastre, discutăm despre acest lucru, dar şi despre posibilitatea ca romane care au ca temă războiul să fie readuse în atenţie în contextul Centenarului. Domnia Sa aminteşte despre „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, „Întunecare” (un roman care nu mai e citat) şi „Pădurea Spânzuraţilor”, dar şi despre scriitori cvasinecunoscuţi astăzi, precum Aurelian Cornea, care au murit în timpul Primului Război Mondial. Nu sunt nume de primă mână pentru că mulţi dintre ei abia se afirmau. Nu au avut timp să probeze, spune Gabriela Adameşteanu, într-o dimineaţă câştigată.

Cum i-aţi descoperit pe aceşti scriitori mai puţin cunoscuţi?

Îmi place istoria literară şi i-am ţinut minte, pur şi simplu, din diverse mărturii şi lecturi. Nu i-am căutat special. Şi nu am încercat să fac un studiu pe tema aceasta, dar mi s-a părut tragic să mori atât de tânăr. Nu ştiu de ce am impresia că au fost mai mulţi scriitori care și-au pierdut viața în Primul decât în Al Doilea Război Mondial, când, altminteri, armata a avut mari sacrificii – morţi și prizonieri, mai ales pe frontul de Est. În Primul, a murit și multă populație civilă, din cauza sărăciei, a epidemiilor. Se vede acum şi în expoziţii  de  fotografii, starea precară a echipamentului soldaţilor de atunci.

În jurnalul său, publicat la Editura Humanitas, Marcel Fontaine, care a fost cu Misiunea Franceză în România, vorbea despre primul soldat român pe care l-a văzut ca despre „un jalnic spectacol al mizeriei”.

Când am scris „Dimineaţă pierdută”, m-am oprit la jumătatea cărţii pentru că mi-am dat seama că eu aveam 33-34 de ani, iar personajele aveau dublul vârstei mele şi era destul de complicat să-mi imaginez memoria unor oameni vârstnici. Pusesem în prima carte destul din ceea ce auzisem, pentru că în tot timpul acelei perioade, am ascultat oameni care trăiseră înainte de naşterea mea. Atunci am citit multe memorii, și, cam un an de zile, tot ce scriam era mai degrabă conspect decât literatură, până când am auzit sunetul cărții. Ştiţi, desigur, mai bine decât mine, că sunt enorm de multe memorii despre Primul Război. Am citit inclusiv despre lupta politică dusă în interiorul României până s-a luat decizia în ce alianţă să se intre. Discuțiile acestea se poartă în „Dimineață pierdută”, așa-numitele „scene ale salonului”. Există în carte și un capitol, „Jurnalul profesorului Mironescu”, despre primele zile de război. Sunt pagini de ficţiune, dar am citit despre acele zile mai multe memorii. Mi-a fost greu să scriu capitolul, pentru că erau foarte dramatice acele prime zile de război şi se vedea atât entuziasmul cu care s-a plecat, cât și îngrozitor de numeroasele defecţiuni administrative ale statului român. Corupţia, care i-a lăsat pe soldați atât de prost echipaţi, dezordinea şi aşa mai departe.

Spuneţi că v-a fost greu să scrieţi despre acele zile dramatice. Acum citesc din Svetlana Aleksievici, o carte despre copiii războiului, formată din mărturii dure, foarte dure. Mă întrebam cum de a reuşit să scrie astfel, cum a reuşit să filtreze atâta durere? Mă gândesc că e nevoie de empatie aici.

Da, trebuie să fii foarte empatic şi să încerci să imaginezi modul în care vede un copil ceea ce se întâmplă. Asta este, de fapt, proba talentului, să poţi să-ţi schimbi perspectiva cu cea a unei făpturi de alt sex sau de altă vârstă sau de altă cultură. Iar ea face foarte bine acest lucru.

Aveţi şi alte legături cu armata în afara celor din romane?

În tradiţia familiei mele nu există deloc un spirit milităros. Dimpotrivă. Soţul meu, însă, provenea dintr-o familie de militari şi socrul meu, Cezar Ionescu, a lucrat la radio, ca inginer locotenent-colonel, şi a fost implicat, cu serviciul acesta, în ceea ce s-a petrecut la 23 August. De la el ştiu că deja cu câteva luni înainte de lovitura de stat existau acţiuni de ieșire din alianţa germană, pentru că ei bruiau posturile de radio germane. Gestapoul a venit să verifice, dar fuseseră avertizaţi dinainte de serviciile secrete româneşti şi nu au găsit nicio dovadă. Deci aveam un fel de mărturie de familie că lovitura aceea de la 23 August se pregătea cu câteva luni înainte. Bine, asta nu l-a ferit pe socrul meu de ani la Canal…

Un episod trist din viaţa dumneavoastră.

Nu m-a marcat pe mine. Eu doar le-am auzit poveștile. Socrul meu a fost trimis la Canal când fiul lui, viitorul meu soț, avea 14 ani, iar eu nu-l cunoşteam pe atunci. Este povestea familiei lor. A fost dramatic pentru ei, pentru că şi Cezar Ionescu, şi socrul lui, generalul Nicolau, au fost arestaţi aproape odată. Tatăl meu nu a făcut armata, dar era o victimă a războiului. Bunicul meu, preot, a avut nouă băieţi şi o fată. Ca toţi copiii războiului, se jucau şi cu gloanţe… Fratele cel mai mare le-a pus pe plita fierbinte și au explodat. Tatăl meu, rănit cel mai grav, din cauza acelei răni la picior n-avea să facă armata şi avea să sufere toată viaţa. L-au dus la spital, la Giurgiu, și în salonul acela mare se afla şi un soldat german. A vorbit tot timpul, într-o limbă de neînţeles, probabil delira, până a murit. O imagine teribilă pentru copilul care era tatăl meu şi care de atunci a rămas cu o repulsie faţă de spitale. Și el era pe moarte. Doctorii l-au chemat pe bunicul meu şi i-au spus să-l ia să moară acasă. Considerau că nu mai aveau ce să-i facă. L-au vindecat babele din Toporu –pentru că, de fapt, era anemiat; pierduse mult sânge şi nici mâncare probabil nu primise în spital. L-au făcut bine cu fripturi în sânge şi vin negru. Asta era povestea pe care o ştiam din copilărie. Tata nu a făcut războiul, a fost director de gimnaziu în Tg. Ocna în timpul războiului şi a evacuat biblioteca şcolii în Transilvania, înainte să intre armata sovietică. Mai am poveşti despre război de la doi unchi, dar nu şi de la tatăl meu. Eu, sincer, sunt foarte pacifistă.

Tatăl meu nu a făcut armata, dar era o victimă a războiului. Bunicul meu, preot, a avut nouă băieţi şi o fată. Ca toţi copiii războiului, se jucau şi cu gloanţe… Fratele cel mai mare le-a pus pe plita fierbinte și au explodat. Tatăl meu, rănit cel mai grav, din cauza acelei răni la picior n-avea să facă armata şi avea să sufere toată viaţa.

Mi se pare că se subînţelege asta din tot ce aţi făcut, din acţiunile Grupului de Dialog Social, şi din tot ce aţi scris. Spuneaţi, într-un interviu mai vechi, că pentru mulţi dintre scriitori literatura a fost într-o perioadă o „soluţie spirituală de viaţă, un fel de religie”. Dumneavoastră cum aţi privit scrisul şi literatura?

Ca un lucru căruia puteai să i te dedici într-un timp în care nu aveai în ce să-ţi investeşti energia.

Era şi o formă de evadare?

Cert.

Credeţi că se citea mai mult?

Infinit mai mult. Erau tiraje mari fiindcă se citea. Se făceau tiraje mari şi la cărţile de poezie sau la romanele pe linie. Era o piaţă care nu se poate compara cu cea de azi.

Ce credeţi că s-a schimbat de lumea nu mai citeşte?

S-a schimbat lumea. Fenomenul este general. Comunismul a creat acest fenomen al lecturii de masă, pentru că nu exista divertisment, informare, călătorii, iar oamenii trebuiau să consume cumva nevoile legate de distracţie. Acum, ştiţi bine, este o schimbare culturală și tehnologică. Ce nu se citește acum, dar ce nu se va citi în viitor! Am nepoţi şi îmi dau seama de puterea electronicului. Există o diferenţă și între lectura pe cartea de hârtie, şi cea pe suport electronic.

Citiţi electronic?

Literatură, nu prea. Citeam articolele când eram redactor-şef, iar acum dacă-mi trimite cineva un text. Dar cărţile le citesc pe hârtie. Cineva îmi spunea un lucru foarte interesant: fiind o fire impresionabilă, când un text e mai puternic, e aproape să-i dea lacrimile. Dar mi-a mai spus că atunci când citeşte electronic, niciodată nu ajunge la acest tip de emoţie.

Aveţi impresia că o ţară poate evolua spre bine fără lectură?

Vedeţi, într-o formă sau alta, se tot pune această întrebare: de ce citim? Cartea te ajută să fii empatic. Cum altfel poţi ajunge la felul în care vede altcineva lumea, realitatea, valorile, viaţa? Doar prin intermediul unei cărţi. Cartea îl reprezintă pe celălalt, omul pe care altfel nu-l întâlneşti. Chiar cel care a murit acum o sută de ani este viu și profund în cartea pe care a scris-o: firește, cu condiția să fie valoroasă, autentică. Lectura este un antrenament ca să  înţelegi lumea. Te îmbogăţeşte mental, sufleteşte. Am văzut şi oameni foarte inteligenţi, care nu citesc. Sunt ok, dar au o uscăciune sufletească. Chiar dacă văd lumea, o văd din stricta lor perspectivă.

Sunt mai pragmatici, poate.

Aş zice că da. Dar pot fi pragmatic şi înţelegându-l pe celălalt. Pe de altă parte, fără lecturi îţi lipsesc reperele culturale. Se învaţă enorm dintr-o carte. Cărțile aduc informaţii de toate tipurile. Eu ştiu istoria altor ţări numai din literatură. Geografia, biologia le absorbi în ficțiuni fără să-ţi dai seama. Nu mai vorbesc despre antrenamentul creierului, acum, când știm că suntem pândiţi de distrugerea lui. Acest tip de civilizaţie care se adresează doar ochiului şi care lasă compartimente întregi din creier nefolosite va duce spre bolile degenerative ale creierului. Sunt convinsă de asta.

Au mai remarcat şi alţii lucrul acesta: aţi avut şi aveţi succes literar, deşi nu slujiţi vreunui partizanat literar, într-o lume editorială scindată şi plină de orgolii. Cum aţi reuşit?

Am luat literatura foarte în serios. Sunt extrem de muncitoare pe textele mele, se spune despre mine că sunt un autor maniac, care-şi tot reface textele.

Cred că şi cărţile se perimează, pentru că viaţa de acum este din ce în ce mai alertă, cititorul este tot mai puţin răbdător…

Sunteţi recunoscută pentru faptul că aţi publicat romanele în mai multe ediţii…

Da, asta s-a întâmplat mai ales după „Întâlnirea”.  De fapt, e singura carte pe care am rescris-o. În cazul „Povestirilor” nu am mai avut nici paginile cenzurate, deci ele au reapărut aşa cum erau, neschimbate, iar la „Dimineaţă pierdută” am tăiat nişte discuţii care erau prea lungi, dar nu am scris nimic în plus faţă de ediţia iniţială.

Cât de greu este să scrieţi pe carte „ediţie definitivă”?

Greu. În general, unul dintre defectele cărţilor mele raportate la epoca asta este că sunt groase…

Nu neapărat, am văzut în ultimii ani multe cărţi premiate în afară, deşi au peste 700 de pagini.

Da, dar când vrei să fii tradus, editorul străin preferă o carte subţire. Înainte ca „Dimineaţă pierdută” să fie tradusă în franceză, la Gallimard, ţin minte că a fost şi această discuţie – oh, dar ce mare este! Şi atunci am tăiat nişte pagini din partea a doua, care erau cu informaţie istorică, gândindu-mă că pe francezi nu i-ar interesa. Pe urmă, o doctorandă mi-a spus că în lucrarea sa de doctorat analizase exact fragmentele pe care le scosesem eu. Astfel că, la următoarea ediţie, le-am pus înapoi.

Am citit cu multă atenţie cărţile mele de după ’90, când mi s-a propus să le reeditez. Mă întrebam dacă nu cumva s-au perimat. Cred că şi cărţile se perimează, pentru că viaţa de acum este din ce în ce mai alertă, cititorul este tot mai puţin răbdător… „Întâlnirea” a fost o povestire care a apărut în ’89, dar a fost foarte marcată şi de cenzură, şi de autocenzură. De fapt, era o temă care nu putea fi tratată în comunism: despre emigraţie. Peste 10 ani, când mi s-a propus să o reeditez, am rescris-o, chiar în două versiuni, una dintre ele, definitivă. Şi scriu aşa, ediție definitivă, pentru că mă gândesc şi că, cine ştie, dacă vor mai interesa cărţile mele şi după ce mor, să nu intervină altcineva peste textul meu.

Cât de greu scrieţi?

Nu scriu greu, dar refac foarte mult.

Aţi spus undeva că nu scrieţi zilnic, ci aveţi perioade…

Scriu zilnic când se apropie termenele ori le depăşesc. Acum, de pildă, încerc să scriu zilnic.

Următorul proiect?

Un nou roman, publicat poate la începutul anului viitor. Niciodată nu mi-a plăcut să public la sfârşitul anului, iarna.

De ce?

Îmi plac  primăvara şi vara, ca anotimpuri. Începutul toamnei l-am ratat. Sunt perioade în care se face şi o mai bună promovare a cărţii, pe când iarna oamenii stau prin case… Şi editorul român şi cel francez mi-au spus că e bine ca ultima lună în care apare cartea să fie octombrie, din aceleaşi motive. După aceea, anul se precipită, oamenii se gândesc la sărbători… Cel puţin la noi. În alte ţări, se vând foarte bine cărţile de Crăciun, pentru că oamenii fac cadou cărţi. Aici s-a pierdut acest obicei, care se purta înainte de ’90. Noi încă mai suntem obsedaţi de obiecte materiale. Ne-au lipsit atât de mult, încât astăzi e un soi de lăcomie care se vede, mai ales la cei bogaţi.

Cartea te ajută să fii empatic. Cum altfel poţi ajunge la felul în care vede altcineva lumea, realitatea, valorile, viaţa? Doar prin intermediul unei cărţi. Cartea îl reprezintă pe celălalt, omul pe care altfel nu-l întâlneşti. Chiar cel care a murit acum o sută de ani este viu și profund în cartea pe care a scris-o: firește, cu condiția să fie valoroasă, autentică. Lectura este un antrenament ca să înţelegi lumea. Te îmbogăţeşte mental, sufleteşte.

V-aţi gândit vreodată să vă stabiliţi în străinătate?

Nu m-am gândit să plec definitiv niciodată, deşi tema emigraţiei a fost una dintre obsesiile mele. În familia tatălui meu, cu mulţi intelectuali importanţi, a fost şi un mare arheolog care a trăit în Italia. Există şi un muzeu care-i poartă numele, în sudul Italiei, la Potenza, Muzeul Dinu Adameşteanu, fiindcă el a administrat cultural, ca arheolog, acea zonă. N-a putut să vină multă vreme în ţară şi a murit în 2004. Era plecat de student şi a fost un fel de mitologie a familiei. Toţi eram obsedaţi de figura emigrantului care reuşeşte dincolo. Acum emigraţia este o temă a României.

Îi spuneaţi lui Ovidiu Şimonca în urmă cu zece ani că „scriitorul român poartă în spate imaginea negativă a ţării sale”. S-a schimbat ceva între timp?

România  are o imagine proastă. Nu zic în clipa asta, dar în general dacă o compari cu Ungaria, cu Polonia… Un agent literar german a citit referatul cărţii – era vorba despre „Dimineaţă pierdută” – și când a văzut că în ea sunt informaţii despre istoria României, mi-a spus că cititorul german nu e interesat de aşa ceva. Cred că asta se petrecea în 2006 .S-ar părea că nu toți cred acest lucru, fiindcă tocmai am semnat un contract de traducere pentru „Dimineață pierdută” cu o editură germană importantă… Altă dată, eram cu o mare editoare italiană, care îmi publicase  deja o carte, „Întâlnirea”, şi mi-a argumentat de ce  nu mai ia alta: „Tu scrii foarte bine, dar scrii despre România, o ţară întunecată, în care se petrec tot felul de lucruri urâte şi cititorul vrea să fie relaxat”.

V-au influenţat momentele acestea?

Nu, eu scriu ceea ce vreau. Dacă nu am public, asta e. Deocamdată, însă, am.

Nu v-aţi gândit niciodată să scrieţi pentru o anumită piaţă? Pentru Germania, de pildă?

Nu, pentru că ar fi o greşeală. Nu am de unde să ştiu exact ce vrea acel public. Pe de altă parte, chiar cred că sunt oameni şi în Germania interesaţi de ce se întâmplă în România. În orice caz, editurile nu sunt societăţi de binefacere, ci instituţii care trebuie să facă profit. Pe de altă parte, industria în sine este lovită puternic de lipsa de interes faţă de lectură.

Oricum, din ce am văzut şi eu, în librăriile din Germania sunt mai mulţi cititori decât la noi.

Ei au o tradiţie literară. Au foarte multe evenimente literare, chiar şi lecturi în biblioteci…

Revenind la activitatea dumneavoastră literară, aţi debutat la 33 de ani şi aţi fost vreo 13 ani la revista „22”. Regretaţi în vreun fel anii „pierduţi” pentru literatură?

Eu până la 28 de ani nu am scris nimic. Când m-am dus să public primul fragment, Sânziana Pop, care se ocupa la revista „Luceafărul” de proză, mi-a spus că-i place cum scriu şi să-i mai duc altă povestire. Dar eu nu mai aveam nimic. Nu am scris pentru că nu avusesem ce să scriu. Nu voiam să fiu scriitoare,  am scris pur şi simplu când am avut chef să scriu. Apoi, cinci ani am lucra la romanul de debut, „Drumul egal al fiecărei zile”… Nici prin cap nu mi-a trecut că aş fi putut să public mai repede. Mi s-a tot reproşat că aș fi pierdut cei 13 ani de la revistă, dar eu cred că mi-au folosit şi mi-au plăcut foarte mult. O viaţă trebuie luată în integralitatea ei, iar literatura, deşi am privit-o mereu cu seriozitate, înseamnă doar o parte din viaţa mea. Viaţa mea e mai mult decât doar literatura. Dacă trăieşti doar scriind cărţi, cred că, pur şi simplu, te usuci.

Cum credeţi că v-au schimbat anii de la revistă?

Mi-a fost greu să mă detaşez de ei, pentru că jurnalismul te marchează. Cel puţin la fel de dificilă a fost trecerea de la cenzură şi autocenzură la un scris liber. Eu am reînceput să scriu în 2002-2003. Vreo 12 ani (1990-2002) nu am scris şi nu am citit literatură. Am citit presă şi a fost foarte bine pentru mine, ca om. Trăisem o viaţă foarte închistată în comunism. Nu aveam informaţii deloc despre lume pe care tinerii le au acum foarte devreme. Nu regret niciodată aceşti ani, au fost foarte frumoşi.

---

Scriitoare, jurnalistă şi traducătoare, Gabriela Adameşteanu a publicat patru romane (Drumul egal al fiecărei zile, Dimineaţă pierdută, Întâlnirea şi Provizorat) şi două volume de nuvele (Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă şi Vară-primăvară). A fost 13 ani redactor-şef al Revistei 22 şi 7ani ai suplimentului Bucureştiul cultural. Scrierile sale au fost traduse în numeroase țări (Franţa, Spania, Statele Unite ale Americii, Italia, Ungaria, Israel, Germania, Bulgaria, Rusia, Estonia, Polonia, Olanda etc). La 11 aprilie 2014, Ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, i-a acordat titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi al Literelor. Este membră a Uniunii Scriitorilor, a fost timp de doi ani președinta Centrului PEN din România.