Daniela Hendea este traducătoare, poetă și redactor la Prăvălia Culturală, iar debutul din 2018 cu Acordor de teremin (frACTalia) a impus-o în peisajul poetic românesc printr-o carte autentică și plină de inserții autobiografice, care ia forma unui vector de cunoaștere a propriei lumi prin lumea fiului ei diagnosticat cu autism. Scriitura, prin natura ei reflexivă, este încărcată de semnificația stărilor de spirit transpuse aici în dialoguri afective ale mamei (punct de sprijin) și copilului (impuls). Ideile trec în concret printr-un mecanism în care poemele colorează un corp al lor, strâns legat de pulsația semiotică (mama și copilul există înainte de simboluri, într-un mediu pe care îl izolează prin afecte). Este vorba despre acele dorințe, frustrări și împliniri care impregnează scrierea: „Dansatori în câmpul electromagnetic al unui teremin, ornând mersul biped cu volumul și frecvența supraviețuirii.“ Ideile ies la suprafață prin chiar experiența subiectiv feminină, pe care cu multă sinceritate ne-o împărtășește scriitoarea, dublată de două universuri concrete: maternitatea și tulburarea de spectru autist.

Instrumentul preferat al Danielei Hendea nu există, pentru că nu poate fi definit în logica și norma „orchestrei“ lumii reale. Tereminul e metafora perfectă a intimității construite atât în relația mamei cu copilul, cât și textual, prin exerciții de atingere a unui echilibru în care poeta să propună o versiune a existenței prin confesiune, iar cititorii să ia pulsul acestei lumi empatic. Un aspect revelator al cărții mi se pare chiar energia pe care o transmit versurile atunci când nu mai există fetișurile și estetizarea livrescă; Daniela Hendea știe cum să capteze atenția prin demitizarea intens subiectivă, modulată de undele unui cântec pe care, alături de noi, își dorește să îl înțeleagă: „Azi țara noastră e livingul acesta, unde noi cotropim, noi facem legile, noi tăiem și spânzurăm. Ne facem tronuri din fotoliile presărate cu firmituri. Această țară nu are limbă oficială, îngânarea e forma oficială de comunicare, pantalonii obiecte de îmbrăcăminte opționale. Azi eu hotărăsc: lumea se mulează după tine, my darling.“ Există o tactilitate în aceste versuri, un soi de atingere transmisă doar prin auz. Mai prezentă decât oricând, vocea mamei redă tonuri arhaice, făcând posibil scenariul în care melodia tereminului poate fi în sfârșit acordată.

Dacă din volumele Anei Dragu ies voci sulfuroase, pline de nevroze și senzații citite prin saturări emoționale, Acordorul se aseamănă mai mult cu autobiografia Mâini cuminți. Copilul meu autist (Polirom, 2015), ambele cărți transmițând o parte din ce înseamnă a te adapta unui diagnostic, a-l înțelege și a rămâne pe linia de plutire atunci când cel mai puternic strigăt vine din direcția copilului. Senzația pe care am avut-o înaintând în text a fost una de acumulare treptată a realității; textul este perforat de diagrame, note și ilustrații care nu doar că însoțesc poeziile, ci și explică hiperlucid etapele evoluției (de la testul de sarcină la coșmaruri, la cele mai obișnuite viziuni: multivitaminele, gunoiul de la colțul blocului, jocurile și neînțelegerile). O lumină puternică încadrează aceste experimente și arată felul în care își face apariția maternitatea în fața unor diferențe și alterități pe care le înglobează: „Mamele de copii cu autism nu au născut niciodată. Uterul lor s-a lărgit să poată încorpora întreaga lume.“

Daniela Hendea deschide ușile unei case care este trupul ei, care este casa unui copil din ce în ce mai puternic. Există speranță și disperare deopotrivă, există însingurare și preaplin în poemele sale: „Sunetele din jur se decolorează. Pălesc. Perforează fin, silențios mortarul. Pământul se învârte în jurul axei lui, eu mă învârt în jurul axei tale. Axa mea se încovoaie“ și „La final voi face o mică plecăciune, mă voi îndepărta. Din mine va rămâne un punct întunecat ce înăsprește linia orizontului din mers“. Cumva, pasajele-documentar îmi amintesc de Chantal Akerman, sunt no home movies sau reconstituiri ca defulări ale unei existențe în care obișnuința ia forme neașteptate, iar neputința e doar o barieră formală. De altfel, senzația filmică persistă, pentru că încadratura ginotextuală (Elaine Showalter) a volumului surprinde stop-cadre care luptă împotriva stigmatului, a miturilor despre viața în doi, curajului mamei și autismului, dând o textură nouă domesticității și exteriorului adeseori potrivnic. Aflăm cum se măsoară gravitația în fiecare dimineață, unde apar invazii de bondari și cum îi porți grija unui om care mototolește marginile realității, făcând obiecte noi și strălucitoare din materia impură: „Pricep că e un exercițiu de vibratto al coardelor tale vocale, asta nu-mi împiedică • încheietura mâinii stângi să încarcereze o pasăre colibri • pânza plămânilor să se deșire • vasele de sânge să se sugrume • canalele lacrimale să împietrească, retinele • faruri de tren la intrarea într-un tunel.“

Daniela Hendea, „Acordor de teremin”, Editura frACTalia, anul publicării: 2018, nr. pagini: 138

Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă de Simon Migaj pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here