interviuri

George C. Dumitru: „Scriu pentru bucuria scrisului”

scris de Stela Călin

Invitatul interviului de azi, George C. Dumitru, s-a născut la 26 februarie 1978 în Constanța și este absolvent al Facultății de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din București. A lucrat în domeniul IT ca programator și manager de proiect, debutând cu proză scurtă în 2003.

În 2021 i-a apărut romanul „… și toate zilele de azi” la care, mărturisește, „am muncit ceva”. Simțind nevoia de a nu mai fi obligat să stea conectat la text pentru o perioadă îndelungată, a gândit volumul „Fericire”, ce cuprinde 10 povestiri, scrise în aproape un an de zile, cartea fiind începută în 2020, în timpul pandemiei. „Fericire” este un fel de intermezzo de proză scurtă între romanul „…și toate zilele de azi” și viitorul său roman, ce abordează, din mai multe unghiuri, fenomenul ratării.

Dacă ar putea, s-ar întoarce în perioada Evului Mediu, dar numai ca observator. Crede că societatea românească actuală este prinsă într-un tăvălug informațional, într-un mix cultural și ideologic, cu un picior în Estul tradițional și unul în Vestul progresist, libertin, iar asta e de natură să ne debusoleze. Scrie, pur și simplu, pentru bucuria scrisului, pentru senzația de împlinire și euforia aferente încheierii unui proiect.

Care este povestea din spatele volumului Fericire?

Nu este o poveste neapărat. După romanul „… și toate zilele de azi” la care am muncit ceva, am simțit nevoia să scriu proză scurtă, să nu trebuiască să stau conectat la text o perioadă îndelungată. Am scris zece povestiri în aproape un an de zile. Volumul este început în 2020, în timpul pandemiei și scris în pauzele de muncă, având în vedere că economiseam timpul petrecut, altfel, în trafic: am lucrat de acasă.

Cu ce gânduri ai publicat „Fericire”?

Am vrut de la început, încă de pe vremea romanului din 2021, să scriu o trilogie a ratării, cum i-am spus, un fenomen pe care să-l abordez din mai multe unghiuri. Renunțasem la idee, apoi, cu pandemia, am reluat-o. Inițial gândisem trei romane, dar mi-am spus că ar fi o idee bună să fie două, cu un volum de povestiri între ele, înrudite prin temă. Așa a apărut Fericire.

Una dintre temele volumului „Fericire” pare să fie alienarea, ca mecanism de (auto)apărare, și am aici în vedere mai ales povestirea care dă titlul romanului, dar și „Cercul vicios”. Cum percepi fenomenul alienării? Trăim într-o societate alienantă? Este acesta un fenomen mai specific omului modern (laolaltă cu anonimitatea dată de traiul în mediul urban)?

Cred că sentimentul de alienare vine din cel de neîmplinire. Este un fel de ratare, cum am zis mai sus. Nu cred că întreaga societate românească este alienată, dar o parte a ei, din zona clasei de mijloc care se formează cu greu, începând poate cu anul 2007, anul intrării în Uniune, cu siguranță este. Există o căutare continuă a sinelui, a scopului în viață, a împlinirii, a fericirii, să-i spunem. Avem de-a face cu o debusolare, mai degrabă, o pierdere a direcției, dată de nevoia noastră de a reuși. Ne agățăm atât de mult de această dorință, că pierdem din vedere ce anume înseamnă a reuși. Suntem prinși într-un tăvălug informațional, într-un mix cultural și ideologic, cu un picior în Estul tradițional și unul în Vestul progresist, libertin, iar asta ne amețește. Nu mai știm ce vrem de fapt de la viață, de la noi înșine, de la copiii noștri, de la părinții noștri.

În volumul Fericire există o mare diversitate de situații, de personaje, de tipuri caracteriale și de finaluri. Unele sunt închise, precum cel din povestirea în care telefonul soției spulberă orice iluzii cu potențial erotic-adulterin, altele, deschise. În acest sens, aș menționa „Roblox”. Dacă ar fi să-i scrii un final închis, cum ar arăta acesta: în sensul în care bunicul ajunge totuși să comunice (deliberat nu am spus să vorbească!) cu nepotul său sau ar rămâne în continuare două entități care nu ajung să intre în rezonanță?

Cu siguranță nu s-ar putea înțelege. Faptul că bunicul acceptă situația, aceea că băiatul joacă Roblox în timp ce el îi face de mâncare, exact asta arată: adaptarea la o situație pe care nu ai cum să o schimbi. S-ar putea înțelege prin gesturi, poate, ca doi surdomuți. Însă, de fapt, nu au nimic în comun în afară de sânge. Copilul e prea mic să facă efortul de a veni spre bunic, bătrânul e prea în vârstă să mai reușească. Rămâne amăreala vieții. Deciziile, odată luate, au efecte de necorectat. Nu putem face altceva decât să le luăm așa cum sunt.

Un alt autor mărturisea, într-un interviu, că personajul e un om ca oricare altul și că „la un moment dat pe parcursul poveștii, personajele capătă viața lor proprie și nu te mai „ascultă” pe tine, autorul”. Ai simțit uneori că personajele (unul sau mai multe)au dobândit autonomie, o voință proprie? Există vreun personaj din volumul „Fericire de care te-ai atașat în mod deosebit?

Povestirile au fost scrise din inspirație, în sensul că nu am avut neăparat un plan al lor. M-am lasat ghidat de o idee de bază și apoi de cursul textului, al personajelor. Le-am lăsat să se desfășoare, să mă ia și pe mine prin surprindere. „Cina de afaceri” a fost prima, iar eu nu am avut în minte decât fraza de început și ideea ca tipul să ajungă cu câteva minute mai devreme în ședință. Nu mi-era foarte clar de ce. Mai departe povestea s-a țesut singură, cu tot cu personaj și gândurile lui. Dinu, antagonistul, s-a ivit și el natural.

Legat de atașament – toate îmi sunt dragi, sunt, în fond, ale mele. Mi-este greu să aleg vreunul ca fiind mai special.

Există, în privința motivației scrisului, o dublă explicație, antagonică din punctul de vedere al variantelor oferite:  oamenii simt nevoia să scrie din cauză că au de vindecat o rană interioară  sau scriu dintr-un soi de plinătate a inimii, altfel spus grație unei stări de bine. Te regăsești  în această abordare și dacă da, de care parte a „baricadei” te-ai situa? Dacă nu, expune-ne, te rog, propria motivație de a scrie.

Scriu pentru bucuria scrisului. Nu o fac terapeutic, ci că îmi place foarte mult. Fiecare text în parte este un proiect, mai mic sau mai mare care, odată dus la capăt, încheiat, vine la pachet cu senzația de împlinire și euforia aferentă.

Și o întrebare legată, cumva, de cea anterioară: consideri că un autor scrie mai mult pentru sine sau mai mult pentru cititori? În cazul tău?

Eu sunt de părere că nu poți scrie doar pentru tine, dacă te iei în serios ca scriitor. Dar nici doar pentru cititori, deși există cărți de consum, special croite pentru asta. Nu este cazul meu. Scriu pentru că vreau să fac literatură, pentru că vreau să fiu citit, vreau ca oameni necunoscuți să îmi parcurgă textele și să se simtă mișcați de ce găsesc acolo.

Dacă ai putea călători în timp (în ambele sensuri) unde te-ai opri, în ce perioadă? De ce? 

În viitor nu aș merge. În trecut m-aș duce în Evul Mediu, dar cumva protejat, nu știu, să privesc fără să interacționez cu lumea de acolo și nici ea cu mine. Sunt curios cum trăiau cu adevărat oamenii pe atunci și cât de mult s-a mistificat istoria. Este o curiozitate de-a mea.

Și o întrebare preluată din domeniul resurselor umane: unde te vezi, literar vorbind, peste 10 ani? Dar în ceea ce privește piața de carte din România?

Mă văd scriind în continuare, în timp ce lucrez în continuare. Cam pe unde sunt și acum. Legat de piața de carte, sper să fie din ce în ce mai bine, este un trend ascendent, apar colecții noi la edituri importate, se publică mai mult și mai bine autori români contemporani. Rămâne să fie și cititorii mai prieteni cu literatura română, să mai renunțe la traduceri, însă, cred eu, ține de o anumită educare a lor care ar putea veni încă din școală. În plus suntem în era tehnologică în care cartea nu ne mai este așa bun prieten, se luptă cu Netflix și PlayStation, dar cine are plăcerea cititului, va citi. Doar că această plăcere se cultivă, odată descoperită. Iar asta implică ceva efort și dedicare.

Un nou proiect literar? Dacă da, proză scurtă sau roman? Sau, de ce nu, poezie?!

Scriu un roman, așa cum am zis mai sus: vreau să termin această trilogie propusă. Voi relua tema debusolării, a ratării, o voi aprofunda într-o nouă carte, folosind un alt mod de abordare. Apoi voi considera tema încheiată, pentru mine cel puțin.

Puteţi cumpăra cartea de la:

despre autor

Stela Călin

Citesc de când mă ştiu, cu aceeaşi plăcere cu care ascult muzică, văd filme, privesc fotografii, având senzaţii diferite, dar acelaşi feeling: mă transpun într-o poveste, într-un univers paralel, în care imaginarul nu are limite, posibilul şi imposibilul se împletesc şi, de ce nu, se confundă…

Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…

Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!

scrie un comentariu