Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
George Cornilă (n. 1986) este prozator, publicist și traducător. A publicat romanele Cu dinții strânși (2007; 2022), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014; 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018; 2019), Diluvium (2019) și Hasdeu. Duhuri (Polirom, 2023), culegerile de proză scurtă Arlequine (2018), Entropic (2020) și Rezervația (Polirom, 2022). Este prezent cu texte în mai mult de zece antologii apărute în România și Marea Britanie. Colaborează frecvent cu publicații culturale precum Dilema Veche, Familia, Luceafărul de dimineață, Salonul Literar și Aphelion (SUA). Laureat al Premiilor „Ion Hobana” (2019), COLIN (2021) și Saboteur (UK, 2022). A participat în calitate de antrenor la atelierul Creative Writing Sundays, seria octombrie-noiembrie 2022.
- Am scris timp de treizeci și nouă de nopți. O poveste închegată cu fiere. N-am avut nicio clipă intenția de a o publica;
- Nu-i atât de ușor să-ți alegi primii cititori, căci unii te vor lăuda orice-ar fi, pentru că țin la tine, alții, din contra, te vor descuraja, dintr-o multitudine de motive;
- Mi-am dat seama că o carte tipărită nu înseamnă nimic, e doar un vraf de hârtii. O carte trebuie, evident, să ajungă la cititori;
- La șaisprezece ani de la debutul meu, vreau să cred că m-am integrat într-o comunitate. Este firesc să împărtășesc cu aceasta isprăvile și planurile mele;
- Uneori rostul a sute, poate mii de pagini scrise și puse pe foc este să scoată din tine acea carte pe care vrei, de fapt, să o scrii.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Aveam douăzeci de ani când am început să scriu ceva ce s-ar fi putut numi roman. Până atunci, doar poezii și microproze. Eram la capătul primului meu an în București, un an care, sub fațada chefurilor studențești și a așa-zisei libertăți proaspăt dobândite, fusese măcinat de lipsuri, dureri și părăsiri. Optimismul frenetic propriu vârstei se risipise prea repede, lăsând locul marasmului. Mă căzneam să-mi croiesc drum prin selva oscura, să ies cumva la lumină. Așa că am început să scriu. Noaptea, doar atunci puteam, căci adeseori ajungeam de la muncă cu ultimul autobuz. Am scris timp de treizeci și nouă de nopți. O poveste închegată cu fiere. N-am avut nicio clipă intenția de a o publica.
Când am încheiat-o, golit pe dinăuntru, istovit și uscat, am aruncat manuscrisul într-un sertar. Nici nu l-am citit. Nu mai știu cât timp a trecut până i-am spus cuiva despre el sau până l-am scos la iveală. Încurajat de primele impresii, l-am tot dat altor și altor apropiați. „Trebuie s-o publici”, mi s-a zis din stânga și din dreapta. Încet-încet, s-a înfiripat în mine gândul că aș fi putut, într-adevăr, deveni scriitor, nu doar un colecționar de hârtiuțe mâzgălite și mototolite prin buzunare. S-o public, așadar. Dar unde? Și cum?
N-am îndrăznit s-o trimit marilor edituri, căci abia prindea contur o dâră de speranță și gândul refuzului începuse deja să mă îngrozească. Când mă găseam în Focșani în zi de cenaclu, mă întâlneam cu scriitorii vrânceni. Acolo mi s-a propus o mică editură locală. Ba chiar s-a pus la cale un mecenat care să-mi ofere sponsorizare. Nu mai puteam da înapoi. Cartea a apărut, în cele din urmă. Cu dinții strânși. Iată-mă debutat.
E lesne de închipuit ce impact a avut. Nul. Nici nu se putea altfel. Însă eu ajunsesem să-mi fac iluzii, să mă visez un scriitor de prim rang. Vanitas vanitatum… Refuzam să înțeleg aspectele mundane ale lumii literare. Alegeam să-mi spun că o carte bună răzbește, orice ar fi. Iar eu eram tot mai convins că scrisesem o astfel de carte. Apoi am început să mă îndoiesc. Ani mulți m-a bântuit acea carte, nu doar cei cinci în care n-am mai scris nimic. M-am lepădat de ea, am renegat-o, am considerat-o o mare greșeală. Îmi venea să mă strecor noaptea în casele celor care aveau un exemplar, să-l fur din bibliotecă și să-l ard.
Anul trecut, la cincisprezece ani de la prima apariție, a fost reeditată. A avut lansări și cluburi de lectură, a fost în librării și la târguri de carte, a avut afișe și recenzii, a înfăptuit, târziu, tot ce visam pentru ea cu atât de mult timp în urmă. M-am împăcat cu ea. Și acum îi sunt recunoscător. E cartea care m-a salvat și fără de care celelalte n-ar fi fost posibile.
Cumpărând o cafea virtuală, ajutaţi proiectul citestema.ro să continue:
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor / îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Îmi dau seama că am răspuns la mai multe întrebări dintr-o lovitură, precum croitorașul de viteaz. Așa că voi spune aici nu cum am făcut, ci cum cred că ar trebui făcut, deși sunt tot mai puțin convins că există un set de reguli de urmat. În fine, feedbackul este important, însă nu-i atât de ușor să-ți alegi primii cititori, căci unii te vor lăuda orice-ar fi, pentru că țin la tine, alții, din contra, te vor descuraja, dintr-o multitudine de motive. Ajută cenaclurile și cluburile de carte, unde poți citi și împărtăși ideile tale. Cât despre cursurile de scriere creativă, acestea sunt probabil cel mai bun demers pe care-l poate înfăptui un scriitor la început de drum. N-o spun din cauza că, între timp, am ajuns să predau chiar eu unul, ci pentru că acolo poți întâlni, pe lângă scriitori cu o operă notabilă în spate, colegi de suferință, semeni care, ca și tine, au decis s-o ia pe această cale și sunt dispuși la efort. De cele mai multe ori, critica este constructivă, iar scopul este să fii direcționat pe un făgaș care, mai devreme sau mai târziu, să conducă la un manuscris publicabil. Însă scriitorul în formare n-ar trebui să rămână prins într-o buclă a cursurilor fără sfârșit. Prima ta carte este un monstru pe care va trebui, în cele din urmă, să-l înfrunți. Și, oricâte ai acumula pe parcurs, lovitura decisivă i-o vei da cu ce aveai deja în tine.
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Categoric. Spre bine sau spre rău, nimic nu a mai fost la fel. Mi-am dat seama că o carte tipărită nu înseamnă nimic, e doar un vraf de hârtii. O carte trebuie, evident, să ajungă la cititori. La cât mai mulți cititori. Se scrie mult, nu doar la noi, ci oriunde. O editură cu oarecare renume primește în fiecare an de la câteva zeci la câteva sute de manuscrise. Asta în condițiile în care piața de carte din România este cea mai mică din UE. Trebuie făcută o selecție riguroasă, una care implică o multitudine de factori pe lângă valoarea intrinsecă a manuscrisului în cauză.
Cât despre prietenii, acestea s-au legat și s-au rupt, cu sau fără voia mea. De-a lungul anilor, am resimțit tot mai puternic nevoia amicițiilor literare, dorința de a sta la o masă cu colegi de breaslă, să discutăm idei, cărți, proiecte, să ne lansăm în doctă flecăreală, să despicăm firul literaturii în patru. Ajută să fii ancorat, să te ții la curent cu ce se întâmplă în această lume mai mică decât s-ar crede, să înțelegi de ce și de ce nu. Doar așa scapi de iluzii și deziluzii.
Aţi fost mulţumit de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
Gradul de mulțumire este teribil de subiectiv. Ce înseamnă mulțumitor? Să fie recenzii elogioase? Să fie multe? Să fie în anumite reviste pe care le consideri importante? Să fie scrise de anumiți literați pe care-i apreciezi? Nu vorbim aici despre cartea mea de debut, ci despre cele care i-au urmat. Cărțile de nișă, din sfera SF&F, s-au bucurat de atenția fandom-ului. Au avut cronici, au avut evenimente, au fost premiate. Nici celelalte, așa-zisele cărți mainstream, n-au trecut neobservate. Arlequine m-a așezat pe un făgaș, Rezervația pe un altul. Ambele și-au găsit propriul lor drum. Acum, singurul motiv care ar trebui să stea în spatele dorinței de a avea recenzii favorabile sau de a primi vreun premiu literar ar trebui să fie faptul că acestea îți pot aduce cititori. Rostul real, singurul care ar trebui să conteze, este acesta, nu gâdilarea orgoliului. O carte se împlinește doar dacă ajunge la cât mai mulți cititori. Altfel, așa cum am spus mai devreme, aceasta este, pentru oricine altcineva în afară de tine, doar un vraf de hârtii. O carte necitită este o carte moartă.
Nu voi zice că mai am drum lung în față. Drumul este nesfârșit. Întotdeauna vei dori mai mult. Suntem condiționați genetic să ne depășim din nou și din nou. Asta a împins continuu evoluția noastră ca specie. Pot spune doar că sunt mulțumit cu locul meu. Ca să nu spun împăcat.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
Întregul proces editorial înseamnă colaborare. De la pregătirea manuscrisului pentru evaluare la lucrul pe text, până la promovare. Nu știu câte poate realiza editura fără concursul autorului, dar știu că autorul n-ar reuși mare lucru fără editură. La șaisprezece ani de la debutul meu, vreau să cred că m-am integrat într-o comunitate. Este firesc să împărtășesc cu aceasta isprăvile și planurile mele. Ce-i drept, uneori simt că abuzez de timpul, atenția și răbdarea celorlalți. Un autor n-ar trebui să vorbească tot timpul despre el și cărțile sale. Totodată, evoluția tehnologică a schimbat fața marketingului. Oamenii își iau informațiile în principal din on-line, de multe ori direct de la sursă. Un afiș pe un stâlp aduce considerabil mai puțin involvement decât o postare pe o rețea de socializare. Asta este lumea pe care am construit-o. Trebuie să ne adaptăm, n-avem de ales. Scriitorul nu poate doar să scrie cartea și să dea autografe. Nici nu știu dacă a putut vreodată.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
Nota bene, e de preferat să înveți din greșelile altora decât din greșelile tale. Acestea fiind spuse, întreabă-te mai întâi de ce vrei să scrii. Pentru bani? Pentru faimă? Pentru cititori? Pentru tine?
Apoi citește. Citește cărți și reviste culturale. Citește clasici, citește contemporani, citește autori străini, citește autori români. Citește cărți bune, citește cărți proaste. Am primit multe sfaturi de-a lungul anilor, unele au fost excelente, altele, inutile. Pe unul însă l-am îmbrățișat mai mult decât pe altele: un scriitor ar trebui să citească măcar o sută de cărți pentru fiecare carte scrisă. Ai vrea să scrii zece cărți fără să fi citit măcar o mie? Nu știu în ce măsură se fură meseria, dar cred într-o comuniune a minților literare din toate veacurile. Și prea multă frumusețe s-ar pierde. Unde mai pui că tuturor ni se pare că am inventat roata până dăm peste un text din secolul al VIII-lea î.Hr. și ne dăm seama că ideile noastre ne-au parvenit cu o întârziere de trei milenii.
Apoi, participă la evenimente, lansări, târguri, festivaluri. Mergi la cenacluri și la cursuri de scriere creativă. Revizuiește-ți manuscrisul, din nou și din nou. Lasă-l la dospit. Nu te grăbi să publici. Hârtia e neiertătoare. Are o viață mai lungă decât oamenii. Uneori rostul a sute, poate mii de pagini scrise și puse pe foc este să scoată din tine acea carte pe care vrei, de fapt, să o scrii. Alege cu băgare de seamă editura. Fii pregătit pentru refuzuri, unul, multe, n-o spun doar eu, au spus-o chiar scriitori de renume. Nu te da învins. Nu-ți pierde speranța. E banal, dar e banal pentru că-i adevărat.
Pe lângă toate, nu te teme.
scrie un comentariu