elefant.ro

În Ghetoul interior, Santiago H. Amigorena îndrăznește să-și arunce personajul, pe Vicente Rosenberg, în vârtejul unei introspecții dureroase, violente pe alocuri, în căutarea unei justificări pentru ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea: oroarea supremă a secolului XX, Holocaustul.

Traducere din limba franceză şi note de Andreea Nastase

Oscilând între normalitate și depresie adâncă, strivit între două lumi, cea interioară și cea exterioară, cea a vinovăției și cea a inocenței, între Bătrânul Continent și Lumea Nouă, eroul se refugiază într-o tăcere aparent fără întoarcere. Efortul de raționalizare îl conduce la chestionarea propriei identități, astfel că, obosit să fie polonez, Vicente se detestă pentru a fi visat să devină german și ajunge să-și urască identitatea evreiască. Numai iubirea, celălalt mare mister, reversul fecund al violenței și barbariei sterile, îl poate elibera de el însuși.

Cartea, cu puternice tușe autobiografice, se citește dintr-o răsuflare. Forța evocativă a autorului, stilul său direct, ce nu ocultează însă reflecția asupra condiției umane, captivează încă de la primul paragraf. Dincolo de lectură, cititorului i se propune o experiență formatoare și transformatoare.


 „Santiago H. Amigorena dezvăluie în Ghetoul interior o dramă familială cumplită, așterne cuvinte simple și noi peste traumatismul colectiv, leagă intimul de universal. Este o carte bulversantă, trebuie s-o spunem… și s-o citim!“ – Héléna Villovitch, Elle

„Santiago H. Amigorena își dezleagă astăzi bunicul de jurământul de tăcere și ne îngăduie să auzim vocea, atât de disperată și de demnă, a străbunicii sale. Mai mult, le reunește în această carte cu accente de kadiș, pe care le-o încredințează copiilor săi astfel încât aceștia să știe de unde vin și cu cine seamănă.“ – Jérôme Garcin, L’Obs


Fragment

Ziua de 13 septembrie 1940 era ploioasă la Buenos Aires, iar războiul din Europa era atât de departe, încât te‑ai fi putut crede în timpuri de pace. Avenida de Mayo, această mare arteră străjuită de clădiri Art Nouveau, care separă Președinția de Congres, era aproape pustie; nu se vedeau decât câțiva bărbați grăbiți, părăsindu‑și birourile cu un ziar deschis deasupra capului ca să se apere de picături, alergând prin ploaie după un taxi sau un autobuz cu care să ajungă acasă. Printre aceștia, un bărbat de treizeci și opt de ani, Vicente Rosenberg, protejat de pălăria pe care o purta, înainta cu pași fermi, dar mașinali, către ușa localului Tortoni, o cafenea la modă, unde, pe vremea aceea, te puteai întâlni la fel de bine cu Jorge Luis Borges, cu glorii ale tangoului sau cu refugiați europeni precum Ortega y Gasset, Roger Caillois ori Arthur Rubinstein. Vicente era un tânăr evreu. Sau un tânăr polonez. Sau un tânăr argentinian. De fapt, în acea zi de 13 septembrie 1940, Vicente Rosenberg nu știa încă precis ce era. Când intrase în cafenea zărise imediat, la unul dintre gheridoanele dispuse de‑a lungul peretelui de vizavi de bar, silueta masivă a lui Ariel Edelsohn, prietenul lui cel mai bun. Cu coatele pe masă și o cafea în față, îl aștepta pe Vicente citind ziarul, nu departe de mesele de biliard din salonul din spate. Lângă el, întors ca să poată urmări carambolurile, nervos ca de obicei, stătea Sammy Grunfeld, un tânăr care li se alătura adesea. Vicente le strânsese mâinile, își scuturase pardesiul ca să alunge ultimele picături pe cale să‑i îmbibe lâna groasă, apoi se așezase lângă prietenii lui, înclinând capul ca să deslușească titlurile de pe prima pagină a ziarului: în Europa, Bătălia Angliei era în toi, iar naziștii începuseră să închidă evreii în ghetouri. Ariel, poreclit de prieteni Ursul, împăturise ziarul și lăsase să‑i scape un suspin greu.

– Evreii mă calcă pe nervi. M‑au enervat întotdeauna. Când am înțeles că mama avea să devină la fel de evreică și de enervantă ca maică‑sa, m‑am hotărât să plec.

– În comparație cu a mea, mama ta nu e atât de enervantă, îi răspunsese Sammy, continuând să supravegheze cu un ochi mesele de biliard.

Puțin jenat, Ariel îi aruncase o privire lui Vicente, dar, cum acesta părea să se gândească la altceva, continuase dialogul cu Sammy, care era întors pe jumătate.

– Cel mai rău a fost când avea douăzeci de ani și nu visa decât să plece din ștetl ca să trăiască la oraș. Maică‑sa o enerva din aceleași motive pentru care ea mă enervează pe mine acum…

– Cu toate astea, enervantă sau nu, ai adus‑o peste ocean ca s‑o ai lângă tine.

– Da… în viață ajunge să ni se facă dor și de cele mai rele lucruri.

Amuzat de tonul solemn al lui Ariel, Sammy pufnise într‑un hohot scurt și zgomotos ca un pocnit din degete. În colțul lui, puțin încruntat, Vicente rămăsese tăcut. Deja de câteva luni nu mai avea nici un chef să discute despre ce se petrecea în Europa.

– Ce e cu tine, Wincenty? Vremea frumoasă îți strică dispoziția?

Vicente se întorsese către Ariel cu un surâs în colțul buzelor: dintre toți oamenii pe care‑i cunoștea la Buenos Aires, Ariel, cu care se știa de la Varșovia, de pe vremea când aveau optsprezece ani și tocmai se înrolaseră în armată, era singurul care‑l numea în continuare Wincenty.

– Când eram mic, maică‑mea a insistat să plecăm din Chełm tocmai pentru că nici ea nu‑și suporta părinții.

Vicente rostise aceste cuvinte din vârful buzelor, iar Sammy, pe care‑l cunoscuseră în timpul traversării oceanului, de la Bordeaux la Buenos Aires, în 1928, și care, în acest oraș de neînțeles

pe atunci, se agățase de ei ca de un colac de salvare, încercase să tragă concluzia acestei discuții relaxate:

– Așa se întâmplă din timpuri imemoriale, nu? Ne iubim părinții, apoi ni se par enervanți, apoi plecăm… poate că asta înseamnă să fii evreu…

– Da… sau ființă umană.

După o tăcere mai lungă decât ar fi cerut aceste vorbe mari, azvârlite pe masă ca niște păsări moarte, Ariel se întorsese iarăși spre Vicente.

– Ai aflat ceva nou?

– Nu. Au trecut trei luni de la ultima scrisoare. Nici măcar nu știu dacă a primit ăia zece dolari pe care i i‑am trimis în iunie.

– Am vorbit cu Jacob, care a primit o telegramă de la vărul lui, care a reușit să plece în Statele Unite – se pare că la Varșovia nu se mai găsesc nici timbre…

Ca să nu‑și îngrijoreze prietenii, Vicente se străduise să schițeze un surâs minuscul, apoi se ridicase ca să se ducă la toaletă. Nu atât nevoia să urineze îl făcuse să plece, cât greutatea de a mai participa la aceste discuții fără sfârșit, pe care o resimțea de ceva vreme. Conversațiile porneau de la familii sau de la trecutul lor și îi antrenau întotdeauna prietenii pe terenul politic, alunecos, al evoluției situației din Europa.

În timp ce Sammy și Ariel continuaseră să schimbe opinii despre război, în vastele toalete ale cafenelei Tortoni Vicente se spălase pe mâini fără grabă, după care ridicase ochii pentru a‑și contempla scurt imaginea din oglindă. Avea trăsături delicate, aproape diafane. Buzele, sprâncenele, nasul mic, mustața fină (pe care o tundea, indiferent cum stătea cu banii, de două ori pe săptămână la cel mai bun bărbier din Buenos Aires) păreau să fi fost trasate de un caligraf chinez cu un poanson atât de subtil, încât stăteau să se evapore. De altfel, când îți aminteai de chipul lui, primul lucru ce‑ți venea în minte nu era fruntea înaltă, nici pomeții ascuțiți, nici verdele ochilor sau culoarea roșcată a părului, ci o senzație difuză, ca o brumă ușoară, unde umorul șfichiuitor alterna cu melancolia caldă.

Vicent se ștersese pe mâini și părăsise universul înghețat de marmură și de faianță albă ca să revină în universul ocru catifelat al salonului principal al cafenelei. Se așezase la loc lângă prietenii lui și‑i privise cu afecțiune, dar și cu un strop de invidie: spre deosebire de Vicente, care‑și avea încă mama și fratele în Polonia, Sammy fugise de pe vechiul continent cu toată familia, pe când Ariel reușise cu trei ani în urmă, în 1937, să‑și convingă părinții și sora să i se alăture la Buenos Aires.

– … cu tot cu faimoasa lor Linie Maginot, francezii au stabilit noul record mondial al înfrângerii celei mai rapide.

– După noi, totuși!

– Cu voi e altceva, toată lumea știe că polonezii n‑au vrut niciodată cu adevărat să se bată.

– Da, ce să zic… vouă, rușilor, vă place la nebunie să vă bateți, mai ales între voi!

Sammy oftase agasat. Ariel îi pusese însă mâna pe umăr, ca un frate mai mare, iar disputa se oprise acolo.

– În orice caz, guvernul nostru ar fi făcut mai bine să se instaleze în altă parte decât la Londra. Am auzit că acolo plouă cu bombe. Tu ce părere ai, Wincenty?

Cum Vicente nu se grăbea să răspundă, Sammy o făcuse în locul lui:

– Londra… Paris… Varșovia… Avem noroc că suntem aici, nu?

Pentru a‑și ascunde tulburarea, Vicente aruncase o privire afară, chipurile ca să verifice dacă mai ploua. Ariel profitase ca să‑i semnaleze printr‑o grimasă lui Sammy că mama lui Vicente era încă în Polonia, iar Sammy își mușcase buza ca să arate că și‑a înțeles gafa. În jurul mesei mici se lăsase o tăcere jenantă. Apoi, fără să stea pe gânduri, pentru a‑și consola prietenul din adolescență, Ariel încercase să detensioneze situația interesându‑se de magazinul de mobilă pe care Vicente tocmai îl inaugurase. La rândul lui, pentru a‑l liniști pe Ariel, Vicente încercase să‑i răspundă, iar Sammy, într‑o încercare de a destinde definitiv atmosfera apăsătoare, făcuse o glumă despre pasiunea argentinienilor pentru mobila rustică. Totuși, în ciuda eforturilor lor, peste ei coborâse o tăcere grea, glacială. Li se incrustase în priviri, își croise loc în zâmbetele căznite înainte ca discuția să se stingă.

Cei trei prieteni își terminaseră cafelele, apoi băuseră câte un gin, și încă unul, apoi își recuperaseră paltoanele, se îmbrăcaseră și ieșiseră de la Tortoni. Pe trotuar mai zăboviseră câteva clipe, cât să schimbe câteva banalități protejați de copertină. Vicente își aprinsese o țigară Commander, pe când Sammy trepida de nerăbdare, iar Ariel se întindea, mare cât un urs, scoțând un mic strigăt de satisfacție: zilele erau întunecoase, dar săptămâna ajunsese la capăt și el era în toane cum nu se putea mai bune.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here