Cum se poate supraviețui unei traume grave? Se întâmplă ca unii oameni să trăiască lucruri îngrozitoare, să înfrunte chiar moartea și totuși, în mod surprinzător, să își poată continua viața în ciuda tuturor dificultăților.
De acelaşi autor, tot la Editura Litera, a mai apărut „Psihoterapia lui Dumnezeu”, bestseller în imprintul Introspectiv.
În acest eseu emoționant despre iubire, Boris Cyrulnik ne arată că până și aceia care au trecut prin cele mai dificile încercări – fie că este vorba de victime ale incestului, de supraviețuitori ai Holocaustului sau de copiii-soldați din Rwanda – pot redescoperi bucuria de a trăi. Ilustrându-și reflecțiile prin exemple concrete ale unor traume psihice și cu rezultatele unor cercetări psihologice, autorul situează ideea de reziliență în cadrul procesului de reconstrucție și ne oferă un mod de a ne înțelege pe noi înșine și trecutul nostru. O traumă schimbă pe oricine, afirmă el, dar ne revine nouă decizia de a alege fie să ne supunem acesteia, gândind că acesta ne este destinul, fie să ne eliberăm și să revenim la viață.
Boris Cyrulnik, neuropsihiatru, este director de educație la Universitatea din Toulon, unde predă etologia umană, și ofițer al Legiunii de Onoare. În 2018, Emmanuel Macron l-a desemnat să reformeze sistemul educaţional din Franţa. Este cunoscut mai ales drept cel care a făcut celebru conceptul de „reziliență“, iar cercetările sale explică pe înțelesul tuturor numeroase fenomene psihosociale. Semnează mai multe volume de mare succes, cu 2,5 milioane de exemplare vândute în întreaga lume.
Fragment
Un ajutor inocent
Pentru a părea înțelept este de ajuns să taci. Însă, atunci când ai 16 ani, cea mai măruntă discuție echivalează cu o cuplare verbală, abia aștepți să vorbești.
Nu‑mi amintesc prenumele lui. I se spunea „Rouland“, cred că era numele de familie. Nu vorbea niciodată, dar nici nu tăcea doar ca să tacă. Unii rămân tăcuți pentru a se ascunde, lasă capul în jos, evită contactul vizual, pentru a se izola de ceilalți. Atitudinea lui de frumos misterios spunea: „Vă observ, mă interesați, dar tac pentru a nu mă dezvălui“.
Rouland mă captiva pentru că alerga foarte repede, lucru extrem de important pentru echipa de rugbi juniori a liceului „Jacques‑Decour“. De cele mai multe ori, dominam prin forța fizică, însă eram învinși din cauza lipsei unei extreme rapide. Așa că m‑am împrietenit cu el. În conversațiile noastre, eu făceam totul: puneam întrebări, răspundeam la ele, aveam inițiativă și luam deciziile de antrenament. Într‑o zi, după o tăcere îndelungă, mi‑a spus brusc: „Mama te invită la noi, la o gustare“.
În sus pe strada Victor‑Massé, aproape de Pigalle, o fundătură ca la țară, cu dale mari de pavaj, cu vitrine pline cu fructe, cu legume și un măcelar. La etajul al doilea, un cuibușor cochet, aranjat cu gust. Rouland stătea pe o canapea, tăcut, iar eu mă îndopam cu ciocolată, cu prăjituri și cu fructe confiate servite pe farfurioare aurite. Îmi dădeam din răsputeri osteneala să mă prefac că nu înțeleg cum își câștiga mama lui existența – pe strada Victor‑Massé sau în cafenelele din Pigalle.
Acum câteva luni – la 50 de ani de la acel episod – am primit un telefon: „Sunt Rouland. Mă aflu în apropierea casei tale, în trecere, ai vrea să ne vedem două minute?“ Era zvelt, elegant, destul de frumos și, în mod evident, vorbea mai mult: „Am făcut o școală de afaceri care nu m‑a interesat niciodată în mod deosebit, însă preferam să fiu în compania cărților, a acelor colegi care nu mă plictiseau și a fetelor care nu‑mi inspirau teamă. Voiam să‑ți spun că mi‑ai schimbat viața“. M‑am gândit: „Ca să vezi!“ A continuat, spunându‑mi: „Îți mulțumesc pentru că te‑ai prefăcut a nu înțelege că mama avea meseria aceea“. Nu a îndrăznit să pronunțe cuvântul cu pricina. „Era prima dată când vedeam pe cineva purtându-se politicos cu ea… Ani la rând, am revăzut acea imagine, tu făcând‑o pe naivul, poate un pic prea politicos, însă era prima oară când cineva îi arăta respect mamei mele. În acea zi, mi‑a revenit speranța. Am ținut să‑ți spun acest lucru“.
În ciuda progreselor sale, Rouland tot anost rămăsese. Nu ne‑am mai văzut de atunci, însă această regăsire mi‑a ridicat o întrebare. Eu nu voiam decât să îl recrutez ca aripă de grămadă în echipa de rugbi. Nu aveam nici un motiv să o desconsider pe acea doamnă drăguță, îmbrăcată ciudat. Dar lumea sa fusese atunci dată peste cap într‑un mod cum nu se poate mai fericit. Descoperea că putea să nu mai simtă rușine. Sub privirea unui terț, chinul provocat de profesia mamei făcea loc ivirii liniștii. Mai rămânea doar munca psihologică, dar începea să creadă în ea, căci tocmai înțelesese că un sentiment poate fi schimbat. Teatrul jucat de mine adusese în scenă o semnificație importantă pentru el. Politețea mea plictisită îi dăduse un dram de speranță.
Sensul atribuit aceluiași scenariu era diferit pentru fiecare dintre noi. Nu în faptul propriu‑zis trebuie să îl căutăm, ci în povestea noastră personală: pentru mine, o mică intrigă, pentru el, tulburare afectivă. 50 de ani mai târziu, aflam cu mirare că îi servisem drept tutore de reziliență lui Rouland.
A crezut în lumină, pentru că se afla în întuneric. Eu, care trăiam în plină zi, nu avusesem nimic de văzut. Percepeam o realitate care nu avea cine știe ce înțeles pentru mine: o doamnă îmi oferea prea multă ciocolată, în locuința sa cochetă era prea cald, mă întrebam cum reușea să respire, cu corsetul strâns, pentru a‑i ridica sânii. Prizonier al prezentului, eram fascinat, în vreme ce Rouland trăia un moment edificator.
Anunțul făcut Olgăi
Olga suspină: „Ieri, la zece fără un sfert, o singură frază mi‑a întunecat sufletul: «Va fi greu pentru dumneavoastră să puteți merge din nou». Înaintea accidentului de mașină, îmi trăiam viața în cenușiul cotidian și în monotonia studiilor, trezită din când în când de plăcerea unei zile de schi sau de o petrecere. La zece fără un sfert, un simplu verdict a provocat ruptura. Așa a fost. La început, n‑am suferit, amorțită complet de uimire. Durerea a apărut mai târziu, în același timp cu conștientizarea faptului că nu trăisem din plin. «Ce aiurea, ar fi trebuit să mă bucur mai mult de timpul meu, să simt gustul fiecărei clipe a vieții.»
«Ce ați vrea să vă spun?», m‑a întrebat doctorul.
«Adevărul», i‑am răspuns. Însă mințeam. Exista o infimă șansă – care nu trebuia, în nici un caz, suprimată – ca acesta să fie doar un vis urât. Adevărul pe care îl așteptam corespundea acestei minuscule circumstanțe favorabile“.
O poveste fără cuvinte semănase speranță în lumea lui Rouland, în vreme ce o sentință îi distrusese lumea Olgăi. După o asemenea frază, nu mai poți fi ca înainte. Poți să îți revii un pic, dar trăiești altfel, pentru că ai moartea în suflet. Te bucuri de orice, ca și cum ar fi pentru prima oară, dar un alt fel de primă oară. Regăsești plăcerea muzicii, însă este un alt fel de plăcere, mai pătrunzătoare, mai intensă și mai disperată, pentru că ai fost cât pe ce să o pierzi.
Plăcere disperată. Olga avea 18 ani și era studentă la Toulon. Nici un minut de pierdut între studii, ieșirile la schi în Pra Loup și serile dansante din Bandol. Fuga ei prin viață s‑a făcut bucăți instantaneu, izbită de un zid, într‑o noapte, la un viraj ratat. Când devii paraplegic la 18 ani, ești ca mort la început, apoi viața reapare, numai în parte, cu un gust straniu. Reprezentarea timpului nu mai este aceeași. Înainte, lăsai zilele să curgă, te bucurai de ele, te plictiseai, percepeai un mers al vremii care se îndrepta spre o anihilare îndepărtată, sigură și totuși virtuală. După accidentul care îi adusese moartea în suflet, Olga revenea la viață cu sentimentul curios al existenței între două morți. O parte a vieții sale se istovise în ea. O altă parte aștepta a doua moarte, care urma să vină mai târziu. Cei care depășesc o traumă au deseori această impresie de amânare, ce dă un gust de deznădejde vieții pe care au pierdut‑o și intensifică plăcerea trăirii a ceea ce a mai rămas încă posibil de trăit. Olga nu mai putea să schieze și să danseze, însă era capabilă să studieze, să reflecteze, să vorbească, să zâmbească și să plângă. Astăzi ea este o strălucită geneticiană, lucrează, are prieteni și face încă sport… în fotoliu. „Când întâlnesc pentru prima dată pe cineva care suferă de o rană la măduva spinării, știu că va depăși situația dacă în privirea sa se ivește dragostea de viață. Cei care îți dau senzația că tocmai au fost vătămați în ziua precedentă vor rămâne cu escare, și când spun «escare», mă refer la altceva decât la o problemă a pielii; este o necroză, de parcă ai purta moartea în tine. Cei care, suferind, își acceptă noua ființă trec cu bine mai departe. Fac sport, chiar dacă înainte nu erau firi sportive, își creează relații, muncesc mai mult.“
Până acum câțiva ani, o persoană rănită la măduva spinării își revenea cu greutate, apoi era plasată într‑o clinică unde de‑abia trăia, în mare tristețe. Astăzi, perspectiva socială este pe cale să se schimbe: indiferent dacă rana se poate vindeca sau nu, se caută o soluție prin care persoana respectivă să‑și folosească competențele, în așa fel încât să găsească un alt mod de a trăi. Contextul afectiv și social este cel care îi propune bolnavului o serie de tutori de reziliență, alături de care urmează să evolueze.
Povestea Olgăi ajută la poziționarea ideii de reziliență. Cu câteva decenii în urmă, acești oameni erau considerați inferiori. Fiind reduși doar la handicapurile fizice de care sufereau, erau împiedicați să‑și reia viața psihică în totalitate și, din punct de vedere social, toți mureau. A fost nevoie de o îndelungată luptă tehnică și culturală pentru ca un mare număr dintre ei să reușească – altfel, bineînțeles – să trăiască din nou.
scrie un comentariu