Vocea este facultatea specifică omului de a emite sunete articulate și, dacă tot avem această facultate, o spargem în mai multe nevoi, pentru că vocea nu se oprește acum doar la sunet. Am inventat idei care trăiesc, am inventat persoane juridice cărora le dăm viață.
Murim pentru lucruri care nu sunt nicidecum palpabile. Avem vocea. Nevoia de voce. Printre ele se află și vocea femeilor, cele care au nevoile lor, greutățile, cântecele, simțurile lor, altfel trăite decât ale bărbaților.
Simona Sigartău, în debutul său, „Singuri sub râsetele familiilor perfecte”, nu dorește să propună un volum feminist, ci umanitatea pe care societatea a creat-o în fiecare dintre noi, iar umanitatea noastră, a fiecăruia, este unică. În volumul Simonei femeile nu sunt perfecte, sunt chiar antisociale, antifeministe, ele însele parcă fiind mamele antifeminismului.
O femeie autoritară își măsoară bine fiul. Fiul femeii autoritare are puterea lui și puterea mamei și puterea paharului.
Vocea Simonei spune că femeile nu au nevoie de ceva în plus față de bărbați, nu au nevoie de un statut special. Au nevoie doar să fie mame, să fie independente, să evolueze, să zboare, să viseze. Iar pentru toate acestea, de multe ori nu bărbații sunt cei care pun piedici, ci femeile, iar bărbatul devine acel colocatar care doar privește neputincios, pleacă atât de ușor, se retrage. Atunci Simona nu se plânge, nu cere, doar exprimă nevoia, experiența, gândurile.
Te speli în covată și aștepți să treacă vara Fânul Neputința bețivilor Datoria
De aceea pentru mine ea nu este o voce, Simona este glasul. Ansamblul de sunete, nevoi, simțăminte. Glasul care sparge toate vocile și pe care îl identifici din mulţimea de sunete din jurul vocii care se numește feminism. Şi, crunt, glasul este singur. Este glasul care nu se victimizează, nu acuză. Glasul care trăiește purtând toate experiențele care au modelat acele trăiri. Le spune. Aproape ca un țipăt este fiecare poezie în care încearcă să spună tot, indiferent dacă personajul este străbunicul, copilul, iubitul, mama sau ipostazele în care se regăsește.
Am strâns din pumni și am urlat … Dar iată Toată puterea mea e trântitul unei uși
Simona nu are o poezie minimalistă și cred că nici nu ar putea scrie așa, având în vedere ce are de spus, trăirile ei nu sunt minimaliste. Apoi referințele folosite, de la Minulescu sau Diniș, fac poezia Simonei să se reculeagă ușor, să fie acceptată pur și simplu, fără să ceară asta.
Volumul „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” este unul trăit și descris până la zi. De acum încolo nu știu cum va arăta poezia Simonei. Nu știu ce glas va zămisli, dar această necunoaștere a mea mă face să fiu sigur că următorul volum va fi la fel de strident și plin de nevoi, nu degeaba poeta a ajuns să ne reprezinte în Europa la concursuri de Slam Poetry. O văd ca pe o Mariana Marin, dar cu ceva mai mult „tupeu” în poezie (repetiții, cuvinte mai dure), dar cu o poezie la fel de sensibilă, mișcătoare, care nu dorește să rănească, ci preferă să fie ea rănită. O întrebare mai rămâne fără răspuns după terminarea acestui volum: ce râsete se regăsesc în spatele familiilor perfecte?
Dragă Simona, Va veni o zi când o să-ți bată inima în piept Va fi bine, va fi atât de bine încât o să îți fie frică. O să vină o zi în care o să închizi ochii și o să te arunci și vor țipa la tine că ar putea să fie tatăl tău că nu are limba ta că nu are țara ta că nu are religia ta și vor țipa și tu o să te tot duci, cu încăpățânarea cu care le-ai rupt mereu capul dragă Simona por fin asta e iubirea

Simona Sigartău, Singuri sub râsetele familiilor perfecte, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2024, nr. pagini: 122
scrie un comentariu