Scriitoarea Isabel Allende compune, odată cu romanul Numele mi-l știe vântul (Humanitas Fiction, 2024) una dintre cele mai bune paralele dintre întunericul în miezul căruia poate coborî omenirea și lumina spre care se poate urca prin forțe proprii, hrănită din dorința de a-l salva pe celălalt.
Începând cu destinul micului Samuel Adler, de numai cinci ani, care își vede pentru ultima oară tatăl înainte ca acesta să piară în timpul Kristallnacht și până la problemele actuale ale imigranților din America Latină, această radiografie a durerii reușește să conțină și candoarea unor personaje pe care Allende știe să le contureze atât de bine.
Născut într-o familie de evrei, personajul Samuel Adler este inspirat de dirijorul evreu care poartă același nume și care a fost nevoit, în copilărie, să fugă din calea naziștilor, împreună cu familia sa. Mai apoi, din San Salvadorul recent, urmărim traseul dureros și care cere sacrificii cumplite de la cei care aleg să își riște viețile pentru a scăpa de violența extremă și sărăcia cruntă a unei țări în care democrația nu e nici măcar o amintire: „Riscurile și ostilitatea cu care erau respinși nu reușeau să le schimbe hotărârea, mai rele erau sărăcia lucie și violența nepedepsită de care fugeau”. Lupta prin literatură împotriva unor astfel de nedreptăți este una care nu trebuie să înceteze vreodată.
Războiul și imigrația sunt teme cât se poate de actuale, surprinse cu dibăcie în acest roman care vorbește, în egală măsură, despre forța pe care o are fiecare dintre noi pentru a lupta împotriva răului prin simpla decizie de a face bine, de a proteja, de a lua sub aripa noastră pe cei mai slabi și care au nevoie de ajutor. Așa cum Austria se dovedise o țară plină de pericole în 1938, tot așa Statele Unite se dovedesc un tărâm al capcanelor în 2019 pentru Anita Diaz, de numai șapte ani. E un tărâm nu al tuturor posibilităților, ci al celor care, la graniță, îi despart pe copii, indiferent de vârstă, de părinții lor imigranți. Chiar dacă, în teorie, aceștia ar avea drept la azil, în practică romanul lui Isabel Allende aduce din nou la lumină lipsa de umanitate a celor care ar trebui să vină în ajutorul celor năpăstuiți.
Se remarcă, la începutul cărții, un personaj pe nume Theobald Volker, cel care o ajută pe mama lui Samuel să îl salveze pe acesta din calea naziștilor. Isabel Allende punctează, de la bun început, prin acest personaj, absurdul și cruzimea războiului:
„La sfârșitul războiului avea cincizeci și doi de ani, grad de colonel și inima frântă. Nu-și amintea pentru ce luptase. A primit înfrângerea bântuit de fantomele celor douăzeci de milioane de morți. Nu-și găsea locul în Europa în ruine, unde putrezeau în gropi comune de-a valma soldați, femei, copii, catâri și cai”.
Un scurt paragraf e de ajuns pentru a spune tot, căci stilul lui Isabel Allende are și a avut dintotdeauna un fel aparte de a puncta, adesea tăios și în profunzime, subiectele cele mai importante, concluziile pe care a dorit ca cititorii să le rețină, cu toate în relief pe fundalul unor povești care nu se despart cu adevărat niciodată de noi.
În ce privește masacrul de la El Mozote, acolo unde Leticia (cea care ajunge să fie ajutorul de nădejde al unui Samuel Adler ajuns la bătrânețe) își pierde familia, adevărul e reamintit, extras din nou din arhivele ascunse de autorități zeci de ani:
„Fusese o orgie de sânge comisă de un grup operativ de militari antrenați de CIA la infama Școală a Americilor din Panamá cu scopul de a lupta împotriva insurgenților Frontului Farabundo Martí. Intervenția nord-americanilor, pentru a-și apăra interesele politice și economice, a facilitat ani în șir represiunea plină de cruzime pe care a pătimit-o țara”.
Mai apoi, la maturitate, personajele ajung la un echilibru cu propriul sine tocmai printr-o vindecare obținută prin salvarea celuilalt. Chiar dacă trauma rămâne, rana se micșorează cu fiecare nouă victorie câștigată în instanță, așa cum vor proceda Selena și Frank pentru a veni în sprijinul copiilor despărțiți de părinți.
Dacă Samuel Adler face, la maturitate, „o călătorie în abisul josniciei omenești” atunci când merge la „vestigiile de la Dachau, Ravensbruck și Auschwitz”, micuța Anita Diaz, cu probleme de vedere în urma unui accident, descoperă că universul său poate avea din nou parte de lumină în momentul în care ajunge să fie înconjurată, în sfârșit, de adulți care o pot pune la adăpost de răuvoitori. Selena și Frank sunt nu doar protagoniștii în jurul cărora se țese o poveste de iubire modernă, ci și apărătorii unor cauze lăsate de autorități în voia sorții, așa cum se întâmplă cu Anita Diaz.
Toate destinele din această carte ajung să se intersecteze, iar Isabel Allende demonstrează, din nou, măsura în care suntem legați unii de ceilalți, felul în care ar trebui să învățăm că binele e universal și că răul are întotdeauna un chip și un nume.
Așa cum Anita se învăluie în propria lume a imaginației pentru a se pune la adăpost, măcar parțial, de răul din lumea reală, tot așa Allende ne invită să pătrundem într-o lume pe care trebuie nu doar să o cunoaștem mai bine, ci să încercăm în mod continuu să o reparăm și să o facem mai bună. Numele mi-l știe vântul este o invitație către un trecut pe care nu avem voie să-l uităm și către un prezent pe care avem încă puterea de a-l schimba. În același timp, avem în față personaje și mesaje cât se poate de clare, căi concise pe care le putem urma pentru a reconfigura harta binelui în lumea actuală.
Isabel Allende, „Numele mi-l ştie vântul”, Editura Humanitas Fiction, traducere de Cornelia Rădulescu, anul publicării: 2024, nr. pagini: 304
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Hasan Almasi / Unsplash
scrie un comentariu