Republica surdă, cartea lui Ilya Kaminsky, poet american născut la Odessa, a fost tradusă din limba engleză de Gabriel Daliș și reunește, printr-o derulare halucinantă de cadre, secvențe sau evocări, destine marcate de-o represiune armată, intempestivă și absurdă, manifestată în decorul urban, aparent pașnic. Universul acestei cărți, printr-o subtilă coregrafie a terorii, stă, în permanență, sub semnul represaliilor întâlnite în aproape orice dimensiune a vieții acestor locuitori din Vasenka, care va deveni un teritoriu al revoltei și al luptei pentru oprirea abuzurilor.
În acest poem tenebros, deopotrivă, al disperării și al supraviețuirii ca opțiune supremă, primul element teatral îl reprezintă pagina de început, intitulată Dramatis Personae, în care ne sunt prezentate personajele acestei cărți, destul de numeroase, acei orășeni din Vasenka, reuniți într-un cor sinergic, adică, cei care spun „povestea, iar prin balcoane, vântul pipăie sârmele de rufe”. Pe parcurs, obiectele sau alte elemente ale decorului participă la instrumentarea sau menținerea crescândă a panicii, a revoltei sau a lipsei de orizont. Chipuri ale cruzimii poartă soldații care „sosesc în Vasenka să ne protejeze libertatea, vorbind o limbă pe care nimeni nu o înțelege”. Personajele, pe care le întâlnim clipă de clipă sau, doar episodic, sunt: Alfonso Barabinski „păpușar, proaspătul soț al Soniei”, Sonia Barabinski, „cea mai mare păpușăreasă din Vasenka”, copilul Soniei, aflat încă în pântecul acesteia, „cât un căluț de mare”, Petia, „un băiat surd, verișorul Soniei”, mama Galia Armolinskaya, „patroană de teatru de păpuși”, cea care „instigă insurgența”, păpușăresele Galiei, cele care, alături de marionete, recompun un fel de cor asemănător cu cel din teatrul antic. Sau, dimpotrivă, pe măsură ce întâmplările au loc, pe măsură ce gravitatea și dramatismul acestora se amplifică, păpușăresele manevrează marionetele, ca într-un ritual cathartic, adaptând, reconstituind, în cheie teatral-absurdă sau simbolică, dimensiunea derizorie sau tragică a faptelor. De aceea, păpușăresele Galiei, comportându-se ca niște gorgone ale zilelor noastre, atente la descifrarea unui sens în toată această degringoladă thanatică, „predau limba semnelor din balconul teatrului de parcă ar dirija circulația – pentru Soldat – deget ca un cioc ciugulind un ochi – pentru Turnător – deget ciugulind ambii ochi – pentru Jeep-ul armatei – pumn strâns împins înainte”. Apare și vocea din off, un permanent martor-narator al întâmplărilor, care stă în umbră, cunoscând bine fiecare personaj și pătrunzând, cu abilitate, în universul său interior.
Prima dată când soldații intră în oraș, teroarea, ca primă armă a barbariei înarmate (Denis de Rougemont), se va desfășura în paralel cu jocul scenic, într-un cadru al histrionizării opresiunii, al reprezentării butaforice a spaimei, a deturnării și persiflării morții. Toate acestea se petrec într-un climat de rezistență din care nu lipsește ludicul sau o jovialitate gravă. Dacă nu prin râs, cel puțin prin jocul marionetelor care îi va imita/ridiculiza pe soldați, moravurile și tragismul vor fi, poate, nu neapărat atenuate, ci bagatelizate:
„Țara noastră e scena. Când soldații intră în oraș, adunările publice sunt oficial interzise. Însă astăzi, vecinii se îmbulzesc către sunetul pianului venind dinspre spectacolul de marionete al Soniei și al lui Alfonso din Piața Centrală. Unii dintre noi ne-am urcat în copaci, alții ne ascundem în spatele băncilor și-al stâlpilor de telegraf. Când Petia, băiatul surd din primul rând strănută, sergentul marionetă se prăbușește zbierând. Se ridică din nou, pufnește, flutură pumnul spre publicul amuzat. Un jeep al armatei virează în piață, scuipându-și propriul Sergent.”
Iar jocul acesta continuă și capătă, la un moment dat, accentele unui dramatism care își dezvăluie, atât latura gravă, cât și cea joculară:
„Împrăștiați-vă imediat! Împrăștiați-vă imediat! îngână marioneta într-un falset de lemn. Toată lumea îngheață în afară de Petia, care continuă să chicotească. Cineva îi acoperă gura cu mâna. Sergentul se întoarce spre băiat, ridicând degetul. Tu! Tu! Marioneta ridică un deget. Sonia se uită la marioentă, Sergentul se uită la Sonia și la Alfonso, iar noi ceilalți ne uităm la Petia cum se lasă pe spate, adună scuipat în gât și îl lansează către Sergent. Sunetul pe care nu îl auzim ridică pescărușii din apă.”
Ca martori ai neputinței și ai atmosferei de un tragism redat în nuanțele unui expresionism crepuscular și prin câteva imagini ale disperării care îngheață totul în jur într-un cadru thanatic, marionetele – ca întruchipări spectrale ale opresiunii – „atârnă de ușile și verandele familiilor celor arestați, în afară de una care stă întinsă pe ciment: o femeie de vârsta a doua ținând un copil ca pe un braț rupt, gura i se umple de zăpadă”.
În toată această desfășurare paroxistică de forțe și impulsuri care duc în direcția terorii și a morții, surzenia poate căpăta două valențe. Prima redă o surzenie a disperării, una care cere liniștea ca pe un liant al regăsirii de sine și care face posibilă distanțarea de toată această atmosferă tenebroasă, însă, ca de o cangrenă de care nu se poate scăpa. Totodată, e o surzenie în care devii conștient, într-un mod dramatic, cu o luciditate incisivă, de propria ta corporalitate, de obiectele din jur care tind să devină un surplus agasant, să acopere spațiul, parcă într-un mod abuziv și coroziv, lipsindu-l de orice opțiune a evadării:
„În a douăzeci și șaptea zi de bombardament aerian, eu/ n-am decât trupul meu, și pereții acestui apartament gol se zbat/ și se zbat ca un plămân/ Cum să spun că tot ce vreau e puțină liniște; eu, o surdă, vreau/ puțină liniște, vreau puțină liniște;/ în mijlocul/ camerei copilului unde pământul întreabă de mine, pământul/ întreabă de mine/ prea mult, eu./ Acest trup din care mărturisesc e un binoclu prin care privești tu,/ Doamne,/ un copil cum se agață de un scaun,/ pe când soldații (fețele li-s modelate de pe dinăuntru de cuvinte)/ îi arestează pe toți ai mei,/ eu/ fug, iar steagul e prosopul de care vântul își șterge mâinile”.
A doua valență redă surzenia fizică a lui Petia, de pildă, cel care a îndrăznit să-l înfrunte pe Sergent, râzându-i în față. Prețul va fi moartea acestuia, căci, deși surzenia a anihilat toate cuvintele care ar fi trebuit spuse, nu a putut opri sau anula râsul, amuzamentul, care au țâșnit, nestăvilite, dintr-un fond interior al acestui băiat cu spirit de frondă și de nesupunere. Scena morții băiatului readuce răceala cadaverică, izul de neputință letargică, ce i-a cuprins pe cei din jur, dar și întregul spațiu, transformându-i în proiecții spectrale ale terorii omniprezente:
„Paisprezece oameni, cei mai mulți dintre noi străini,/ ne uităm la Sonia îngenuncheată lângă Petia/ cel împușcat în mijlocul străzii./ Îi ridică ochelarii strălucind ca două monede, i-i potrivește pe nas./ Observați acest moment/ – cum se zbate –/ Zăpada cade și câinii dau năvală pe străzi ca paramedicii./ Paisprezece dintre noi privesc:/ Sonia îl sărută pe frunte – țipătul ei, o gaură/ sfredelită în cer, face băncile parcurilor, verandele să lucească./ Vedem în gura deschisă a Soniei/ goliciunea/ unui neam întreg”.
În antiteză, lumea de dinaintea războiului conținea o normalitate pigmentată de episoade de-o senzualitate plastic redată, într-o atmosferă de un erotism insolit, care nu făceau altceva decât să mențină și să redea coloritul dionisiac al existenței și al portretului iubitei:
„Am sărutat o femeie/ ai cărei pistrui/ înnebuneau vecinii./ Avea un neg pe umăr/ îl arăta/ ca pe-o medalie de vitejie./ Buzele-i tremurânde/ însemnau hai în pat./ Păru-i cascadă în mijlocul/ conversației însemna/ hai în pat./ Am pășit în frizeria mea de gânduri./ Da, ca hoțul am dus-o în pat, pe scaunul/ brațelor mele păroase –/ însă buzele întredeschise/ însemnau mușcă-mi buzele întredeschise/ întinși sub răcoroase cearșafuri. Sonia!/ Câte n-am făcut noi” (Înainte de război, am făcut un copil).
Practic, prezența umană sau identitatea devin, în atmosfera beligerantă, interstiții ale stabilității: ,,Ce-i un bărbat?/ O liniște între două bombardamente” (Întrebare).
O carte puternică, o mărturie a supraviețuirii într-o lume în care teroarea este exercitată între funambulesc și grotesc, între violență și promiscuitate.
Ilya Kaminsky, Republica surdă, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2021, nr. pagini: 94
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: eberhard 🖐 grossgasteiger / Unsplash
scrie un comentariu