În Colecţia Biografii romanţate apare, la Editura Polirom, volumul Hortensia Papadat-Bengescu. Străina de Ana Maria Sandu. Nu este o biografie clasică, dar este o deturnare excelentă a unei realităţi pe care astăzi trecutul o lasă se se întrevadă prea puţin. Fără să avem un jurnal al ei, fără să avem acces deplin la corespondenţa sa, ni se dăruieşte, iată, o biografie romanţată într-o notă autentică şi fidelă unei personalităţi marcante în literatura română.
Această carte este prilejul unic de a o vedea pe această mare doamnă a literaturii nu într-o lumină stinsă, aşa cum se ascundea de privirile vizitatorilor spre finalul vieţii, ci în strălucirea blândă şi caldă a unei bătăi tinere de inimă. Relaţia sa cu Eugen Lovinescu, cel care a jucat un rol esenţial în (re)devenirea sa ca scriitoare, primeşte, prin această „biografie romanţată”, şansa de a fi pe scena mare a unui spectacol nemaijucat până în prezent.
Îi datorăm autoarei, Ana Maria Sandu, recunoscută pentru volumele sale de până acum – Din amintirile unui Chelbasan (Paralela 45, 2004), Fata din casa vagon (Polirom, 2006), Omoară-mă! (Polirom, 2010), Aleargă (Polirom, 2013), Pereţi subţiri (Polirom, 2017) şi textele din mai multe antologii colective, această dedicaţie dintr-un alt mileniu şi care, fără îndoială, ar fi bucurat sufletul celei pentru care scrisul era o existenţă aparte: „Ficţiunea răzbuna realitatea şi pe ea o salvase de la o existenţă plictisitoare, la care se gândea uneori ca şi când ar fi fost vorba despre altcineva, nu despre ea însăşi. Era cealaltă viaţă, cea în care nimeni nu avea nici o putere asupra ei, în care nu trebuia să se supună nici unei convenţii sau reguli”.
Pătrunzi în inima celui care scrie nu doar citindu-i cărţile, ci reuşind să asculţi ritmul în care aceasta bate, în clipele târzii, în momentele în care viaţa şterge orice fărâmă de raţional, de concret, de planificare. Dincolo de zbuciumul unei vieţi pe care şi-o alesese dorind să se răzbune pe părinţii care nu-i dăduseră voie să studieze la Paris şi, totodată, asuprindu-şi astfel propriul destin, Hortensia Papadat-Bengescu redescoperă forţa urieşească pe care încrederea deplină a altuia în cine eşti şi ce poţi face, fără ca tu să o ştii, îţi schimbă întreaga fiinţă.
Încurajată, deci, de Eugen Lovinescu, îndrumată prin teme de la un cenaclu Sburătorul la un altul, scriitura Hortensiei îşi recapătă suflul, curajul, puterea. Desprinsă astfel, pe jumătate, de familia în care niciun „derapaj emoţional nu era permis”, scriitoarea va cunoaşte, dincolo de o prietenie sinceră şi rară, o dragoste care se naşte din respectul pentru pasiunea celuilalt, pentru mintea şi firea neştirbită de propriile temeri. Între ei doi se naşte astfel, mai ales prin această reportretizare, una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire, prietenie şi admiraţie reciprocă.
În această biografie se află plimbările din Bucureştiul interbelic, vizitele între scriitori, aici e mirosul de tei şi tot aici găsim parfumul unor pagini îngălbenite şi scrise de mână. Şi, bineînţeles, aici sunt cele mai frumoase declaraţii de dragoste, adesea stângace, timide, alteori emoţionante şi tulburătoare.
Cine era ea, cea care păşise mai întâi timid, pentru ca mai apoi să devină o forţă, să cucerească inimi şi alte minţi? „La ea, numele i se părea că se armoniza cu prezenţa: înaltă, cu un păr blond-şaten şi ochi verzi-albăstrui, care scăpărau când vorbea. Nu semăna cu femeile pe care le cunoscuse. Era şi tânără, şi bătrână în aceeaşi clipă. O fetiţă alintată şi timidă şi o femeie gravă, de-o inteligenţă necruţătoare când se lansa într-o discuţie despre literatură”, acesta va fi doar un mic început al unui portret care desăvârşeşte dragostea pe care lumea literară i-o datora.
Citim despre Hortensia Papadat-Bengescu şi citim despre noi. Căci adevăratul test al literaturii e al adevărului care nu se risipeşte niciodată, al şirului infinit de oglinzi în care ne reflectăm, din nou şi din nou, indiferent de coperta şi numele autorului: „Existenţa civilă îi dăduse şi ei, ca fiecărui om, un anumit rol. Dar ea ştia că în viaţa secretă a oamenilor poţi să descoperi tot felul de bagaje clandestine, de poveşti, de amoruri interzise şi de dorinţe incredibile”. Cu fragilitate, cu emoţie, cu modestie şi o forţă nebănuită, cu un tumult al vieţii de familie care ar fi frânt multe suflete, Hortensia îşi rescrie parcursul pe care, în tinereţea ei, doar îl visase cu ochii deschişi. Oraşul de pe Sena rămâne departe, însă „micul Paris” îşi deschide porţile, îi zâmbeşte printr-o atmosferă de basm care o va însoţi mult timp până în anii de după al Doilea Război Mondial, când va descoperi că nici la bătrâneţe nu e ferită de împachetat amintiri şi schimbat locuinţe. Însă în tot acest timp, în cea mai mare parte a vieţii ei, se va fi bucurat de o inimă-pereche care îi va spune, încă de la început: „Să ne avem unii pe alţii, după ce am fost singuri şi trişti, atâta amar de vreme, din cauza războiului, e unul dintre darurile fără de preţ”. Iar E.L. va rămâne, pentru totdeauna, „un înger păzitor aici, pe pământ, cu chip şi idei luminate.”
Femeile mai multor generaţii îşi dau mâna şi îşi zâmbesc de sub sprâncenele frumos arcuite. Aceleaşi temeri, aceleaşi dorinţe, aceeaşi forţă le cheamă să îşi urmeze vocea care pulsează în direcţia scrisului. Într-o scrisoare către E.L., îi va spune: „Scriu în pat, pe genunchi, pe un colţ de masă, oriunde. Nu contează. Am dobândit un exerciţiu tot mai perfecţionat de a mă abstrage din cotidian. Şi n-am nevoie de nici un stimulent pentru asta, nici de ţigară, nici de cafea, îmi ajunge doar liniştea mea”. Aceeaşi linişte trebuie sculptată şi azi, din timp, din cotidian, din rutină. Însă Hortensia Papadat-Bengescu este exemplul celei care, dincolo de soţ şi cei cinci copii, şi-a regăsit identitatea pe care o abandonase odată cu primul avânt în viaţă.
Nu îi este uşor, această reconstruire a sinelui se plăteşte constant prin datoria pe care crede că o are faţă de tainele căsătoriei, faţă de un legământ pe care îl face, în fapt, faţă de cei din viaţa sa. Rămâne fidelă muncii sale, destinului său pe care nu-l ghicise niciodată, dar luptă pentru fiecare fărâmă de timp, pentru fiecare secundă despre care crede că trebuie salvată, recuperată: „Pentru E.L., ca bărbat scriitor şi critic, mereu fusese mai uşor. Nu era nevoie să convingă pe nimeni că avea nevoie de spaţiul său de lucru, de orele de studiu, de cele de discuţii. I se cuveneau, pur şi simplu. Hortensia le furase mereu, ca şi când ar fi ascuns câteva bucăţi de prăjitură, după masă, într-un scrin din camera ei, ca să le poată mânca pe furiş, la ore nepermise, atunci când toţi ai casei adormeau.” Această doamnă a literaturii descoperă că „scrisul adevărat nu îţi numără nici ridurile şi nici anii”, că datoria pe care o ai faţă de dorinţele tale este una care te consumă neîntrerupt, dăruindu-ţi, în acelaşi timp, în mici reprize, forţa pentru a merge mai departe.
Un concert în surdină, cu spectatori teribil de emoţionaţi, această biografie romanţată îşi câştigă, cu certitudine, dreptul la existenţă în lista unor portrete care salvează şi recuperează, cel mai adesea, nedreptăţile istoriei faţă de scriitorii pe care, în ultima zi a vieţii lor, cei mai mulţi i-au uitat.
Ana Maria Sandu, „Hortensia Papadat-Bengescu. Străina”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 200
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Les Anderson pe Unsplash
scrie un comentariu