Despre veniri şi plecări. Prima dată, se întoarce la Chişinău basarabeanul Marcel Pulbere, proaspăt absolvent de Filologie la Brașov. Este anul 1995, iar Republica Moldova este cutremurată de „o tranziţie nemiloasă”. Sărăcie mare, lumea moare de foame, locuri de muncă ioc, iar părinţii lui Marcel, Olga şi Boris, nu au cum să-l mai ţină în palmă. Prin urmare, Marcel caută de muncă. În paralel, îşi pune nădejdea într-un manuscris cu care a venit de la Braşov, la care a lucrat toată studenţia şi cu care speră să surprindă lumea literară de la Chişinău. Nu trece însă multă vreme şi îşi dă seama că se află pe un drum înfundat, pentru că manuscrisul său, o distopie, nu doar că nu se înscrie pe linia consacrată, tradiţional-patriotică, dar mai şi stârneşte un val de acuze, culminând cu un proces kafkian, în care este considerat trădător de patrie. „Autorul e un infractor care trebuie izolat de societate!” a fost fraza care mi-a amintit de evenimente relativ recente din România, când, pe fondul unor proteste de stradă, un jandarm striga „Luaţi site-ul de cultură şi băgaţi-l în dubă!”.
În manuscrisul lui Marcel Pulbere, un anume Nicanor Turturică, profesor de latină, se trezeşte în ziua de 26 iunie 2020, cu vestea groaznică a invadării Republicii Moldova de armata transnistreană, în fapt cea rusească, în vremuri în care Rusia este condusă de Pufin (sic!). Cuprins de disperare, Nicanor încearcă să fugă în România. Chiar ajunge la graniţă, numai că acolo este atenţionat că i-a expirat paşaportul, deci trebuie să se întoarcă, să şi-l prelungească. Numai că unde să te întorci când ruşii avansează repede şi orice simpatie faţă de „jugul româno-occidental” va fi aspru pedepsită? Nicanor revine în Chişinău şi, „cu turma”, încearcă să apeleze la ultima soluţie: fuga la aeroport. Numai că acolo, sub privirile îngrozite ale moldovenilor, avionul plin de conducerea politică a statului este doborât de un MiG.
Totul este presiune, intermediar, nesigur, stresant. Iunie 2020 este un iunie 1940 retrăit cu spaimă, iar Nicanor Turturică, ajuns la 60 de ani, constată că nici dragostea nu-l mai ajută. Cu fiica stabilită în State şi cu soţia decedată în urma unui cancer, el cunoaşte o vădană nesăţioasă de vreo 62 de ani, căreia nu-i rezistă şi pe care o abandonează odată cu ameninţarea rusă. De altfel, nici pentru Marcel Pulbere dragostea nu e decât un soi de antinevralgic – curtează o vânzătoare doar pentru a avea acces la nişte conserve cu care făcea speculă.
Iulian Ciocan, pe care-l ştiam de la „Înainte să moară Brejnev”, publicat la noi tot de Polirom, în 2007 (îl consideram atunci „un prozator basarabean cel puţin onorabil”), construieşte meticulos cele două planuri, pe care se mişcă alert Marcel Pulbere şi Nicanor Turturică. Totuşi, dincolo de jumătatea romanului, o serie de personaje secundare se impun temporar, pentru a evidenţia deriva societăţii dintre Nistru şi Prut. Între ele, directori de editură, bibliotecare, secretare sau chiar oameni simpli, pentru care sosirea soldaţilor lui Pufin în Moldova nu înseamnă altceva în afară de „votcă multă şi ieftină”. În acelaşi timp, altul zice:
„Aşa crezi tu, frate? Crede, dacă vrei! Dar eu îţi spun de pe acum că Pufin n-o să ne facă viaţa mai uşoară! Am o vârstă, bre, şi ştiu asta! Pufin vine să ne frece bine!”.
Între drame secundare, şi una trăită de o bibliotecară, obligată să arunce în curte cărţi şi să le dea foc sub privirile batjocoritoare ale soldaţilor ruşi. Ajunsă acasă, bocetele şi gândurile ei, cum că îi va fi imposibil să mai dea ochi cu copiii care o văzuseră dând foc cărţilor, îl lasă rece pe soţul Grişa:
„Tu chiar eşti tâmpită, fa, sau doar îmi pare mie? Mai contează ce cred copchiii aceia? Suntem într-o altă lume, iar scriitorii tăi vor fi acum în cur! Gândeşte-te mai bine ce-o să facem acum fără salariul tău! Ce-o să punem în gură, fa?!”.
Cam asta e: la nivel micro, totul trece prin stomac. Între o dusă şi-o venită, Marcel ajunge să trăiască scrisul ca pe un delict, ca pe un soi de laţ invizibil în jurul gâtului. Nicanor plăteşte pentru vina de a avea un paşaport românesc, fie el şi expirat, iar ceilalţi rămân să trăiască, în felul lor, noua „eliberare” rusească.
Se citeşte foarte uşor datorită talentului cu care Iulian Ciocan ştie să lase faptele să vorbească, să nu le împopoţoneze excesiv. Are haz, se foloseşte şi de comicul situaţiilor, dar şi de cel al numelor, şi face un portret atât al moravurilor cât şi al lumii literare de dincolo de Prut. Din multe puncte de vedere, tuşele lui seamănă cu ce a reuşit Cristina Nemerovschi în „Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes”, numai că el merge mai departe pe acest plan al distopiei, imaginându-şi ce s-ar putea întâmpla în Moldova peste cinci ani (de fapt, este vorba despre imaginaţia lui Marcel, care scrie înainte de 1995 ce s-ar putea petrece în 2020). Ce mi-a plăcut şi aici, şi în romanul „Înainte să moară Brejnev”: Iulian Ciocan ştie să ia „la mişto” situaţii utopice grave şi să fabuleze, să se distreze pe seama unor chestiuni cât se poate de serioase. Scriitura sa e alertă, nu te plictiseşti, dar în acelaşi timp te face să te întrebi „cum ar fi dacă?”.
Iulian Ciocan, „Iar dimineaţa vor veni ruşii”, Editura Polirom, 2015, 256 de pagini
Puteţi cumpăra cartea:
Fotografie reprezentativă: Cash Macanaya / Unsplash
scrie un comentariu