„Iarna” este al doilea roman din Cvartetul anotimpurilor şi a fost publicat în imprintul Carte pentru toţi. Cartea este disponibilă pe site-ul litera.ro.
Irina Negrea
Iarnă. Dezolare. Vântul tăios, pământul bocnă, apa înghețată. Când patru oameni se adună de Crăciun într-o casă cu cincisprezece dormitoare din Cornwall, oare va fi loc pentru toată lumea? Oare vechile conflicte de familie pot fi mai bine înțelese de un personaj străin, ales la întâmplare? Prin gerul iernii răzbate căldura îndelung refuzată.
Al doilea roman din Cvartetul anotimpurilor al lui Ali Smith oferă o perspectivă reparatoare asupra unei epoci post-adevăr, într-o poveste care își are rădăcinile într-un moment de răscruce atât pentru istorie, cât și pentru memoria și relațiile personajelor. O poveste în care adevărul subiectiv năzuiește stângaci spre conciliere, iar cheia nu poate fi găsită decât printr-o subtilă triangulație ale cărei repere sunt iubirea, libertatea și responsabilitatea.
Iarna este o uimitoare meditație asupra unui moment istoric complex, emoționant. Perspectiva din final este sumbră, dar în curând va veni primăvara, și atunci poate că sloiurile amenințătoare se vor topi, iar mugurii speranței vor răsări. – Time
Tulburător… Când termini o carte de Ali Smith, ești convins că te-ai aflat în prezența unui artist unic. – The New Yorker
Fragment
Dumnezeu murise: asta, pentru început.
Și iubirea romantică murise. Cavalerismul murise. Poezia, romanul, pictura, toate muriseră, iar arta murise și ea. Teatrul și filmul muriseră deopotrivă. Literatura murise. Cartea murise.
Modernismul, postmodernismul, realismul și suprarealismul muriseră toate. Jazzul murise, muzica pop, disco, rap, muzica clasică erau moarte. Cultura murise. Decența, societatea, valorile familiei muriseră. Trecutul murise. Istoria murise. Statul bunăstării murise. Politica murise. Democrația murise. Comunismul, fascismul, neoliberalismul, capitalismul, toate muriseră, iar marxismul murise și el, feminismul era mort, de asemenea. Corectitudinea politică era moartă. Rasismul murise. Religia murise. Gândirea murise. Speranța murise. Adevărul și ficțiunea muriseră așijderea. Mass‑media murise. Internetul murise. Twitter, instagram, facebook, google muriseră toate.
Dragostea murise.
Moartea murise.
O sumedenie de lucruri erau moarte.
Unele, totuși, nu erau moarte, sau nu erau moarte încă.
Viața nu era moartă încă. Revoluția nu era moartă. Egalitatea de rasă nu murise. Ura nu murise.
Dar computerul? Mort. TV? Mort. Radio? Mort. Telefoanele mobile erau moarte. Bateriile erau moarte. Căsniciile erau moarte, viața sexuală era moartă, conversația era moartă. Frunzele erau moarte. Florile erau moarte, moarte în apa lor.
Imaginează‑ți să fii bântuit de fantomele tuturor acestor lucruri moarte. Imaginează‑ți să fii bântuit de fantoma unei flori. Nu, imaginează‑ți să fii bântuit (dacă ar exista posibilitatea de a fi bântuit, și n‑ar fi doar nevroza sau psihoza) de fantoma (dacă ar exista intr‑adevăr fantome, și nu doar imaginația) unei flori.
Fantomele propriu‑zise nu muriseră, nu tocmai. În schimb, au apărut următoarele întrebări:
sunt fantomele moarte
sunt fantomele moarte sau vii
sunt fantomele mortale
dar în orice caz uitați de fantome, nu vă mai gândiți la ele fiindcă aceasta nu este o povestire cu fantome, deși se petrece în dricul iernii, în Ajunul Crăciunului (Crăciunul, de asemenea, mort), intr‑o dimineață însorită și luminoasă a noului mileniu în încălzire globală, ci este o povestire despre lucrurile reale care se petrec realmente în lumea reală implicând oameni reali în timp real pe pământul real (ah‑hah, pământul, de asemenea, mort):
Bună dimineața, a spus Sophia Cleves. La mulți ani în ajunul Crăciunului.
I se adresa unui cap destrupat.
Era un cap de copil, doar capul, desprins de orice trup, plutind singur în aer.
Și ce tenace era capul acesta! Se împlineau patru zile de când se afla în casa ei; când a deschis ochii în această dimineață, capul era tot aici, de data asta, planând deasupra chiuvetei și privindu‑se în oglindă. S‑a răsucit cu fața spre ea în clipa în care a vorbit cu el, iar când a văzut‑o, negreșit – dar se poate spune despre ceva fără gât sau umeri că face o plecăciune? negreșit s‑a aplecat, cumva s‑a înclinat înainte cu ochii în jos, respectuos, apoi s‑a ridicat curtenitor și gentil, o plecăciune sau o reverență? Era de sex masculin sau feminin? Indiferent ce era, era foarte manierat, politicos, un cap de copil bun și politicos (încă în faza prelimbajului, din moment ce tăcea mereu), acum de mărimea unui cantalup (era o ironie sau un neajuns de‑al ei să fie mai obișnuită cu pepenii decât cu copiii? norocul ei, dacă Arthur se prinsese repede când era mic că ea prefera ca un copil să aspire să fie mai puțin copilăros), deși nu aducea a pepene tocmai fiindcă avea un chip și o coamă de păr des cu vreo câțiva centimetri mai lung decât el, un păr răvășit, bogat, negru, unduios, mai degrabă romantic ca un cavaler în miniatură dacă era băiat, sau, dacă era fată, cumva în genul copilei împodobite cu frunze în parcul din Paris, cu spatele la obiectivul camerei, pe o carte poștală veche alb‑negru reproducând imaginea realizată de fotograful francez din secolul XX Édouard Boubat (fetiță cu frunze moarte, Jardin du Luxembourg, Paris, 1946), iar când Sophia se trezise din somn în această dimineață și îl văzuse acolo, un cap cu ceafa spre ea, părul se mișcase ademenitor, săltând și coborând ușor în aerul încălzirii centrale, dar doar pe o parte, partea plasată direct deasupra caloriferului; acum s‑a legănat și a pâlpâit o clipită în spatele unduirilor și balansurilor capului plutind liber, aidoma părului cuiva surprins la ralanti într‑o imagine flu dintr‑o reclamă pentru șampon. Vezi? O reclamă pentru șampon nu e cu stafii sau strigoi. Nu are nimic înfricoșător.
(Doar dacă reclamele pentru șampon, sau poate toate reclamele, nu sunt de fapt decât niște viziuni înspăimântătoare cu morți‑vii, iar dacă nu ne mai șochează e doar fiindcă ne‑am învățat atât de mult cu ele.)
În orice caz, capul nu era deloc înfricoșător. Era drăgălaș și sfios prin atitudinea lui protocolară, or, asemenea aprecieri nu se pot asocia cu un lucru mort sau cu ideea de spirit rătăcitor al unui lucru mort – și nici nu părea câtuși de puțin mort, deși aveai senzația că ar putea fi un pic cam cartilaginos dedesubt, în locul unde ar fi fost cândva un gât, unde persista bănuiala, dar doar atât, că ar exista ceva mai visceral, zdrențuit, cărnos.
Dar orice ar fi fost acolo de acest fel era bine vârât în spatele părului și al bărbiei, nefiind ceea ce te frapa inițial, căci, dimpotrivă, remarcai viața din el, căldura comportamentului său, și plutea și sălta vesel în aer lângă ea, ca o micuță geamandură verde intr‑o apă lină, în timp ce Sophia se spăla pe față și pe dinți, și zbura diafan în fața Sophiei și se întrețesea, ca o mică planetă în propriul ei microunivers, printre rămurelele prăfuite ale colecției de orhidee moarte de pe palierul inferior, emana mai multă bunătate decât orice cap de Buddha pe care Sophia îl văzuse vreodată, orice cap pictat al vreunui Cupidon sau îngeraș stupefiat din pomul de Crăciun.
La bucătărie, Sophia a pus apă și cafea în espressor. A înșurubat capacul espressorului și a aprins aragazul. În acel moment, capul s‑a tras la o parte simțind brusc căldura. Îi râdeau ochii ghiduș. Jucandu‑se parcă, se aventura înspre flacără și apoi se ferea înapoi.
O să‑ți ia foc părul, i‑a spus ea.
Capul a scuturat din cap. Ea a râs. Încântător. Mă întreb dacă știe ce este Crăciunul, dacă a auzit de Ajunul Crăciunului.
Dar care copil nu știe?!
Mă întreb cum sunt trenurile astăzi. Mă întreb dacă i‑ar plăcea să îl duc la Londra. Am putea merge la Hamleys. Beculețele de Crăciun.
Am putea merge la grădina zoologică. Mă întreb dacă o fi fost vreodată la grădina zoologică. Copiilor le place la grădina zoologică. Mă întreb dacă la grădina zoologică o mai fi deschis acum, atât de aproape de Crăciun. Sau am putea merge să vedem, nu știu, gărzile regale, precis sunt la datorie, indiferent că e Crăciunul sau nu, purtandu‑și căciulile din blană de urs și tunicile roșii. Ar fi ceva superb. Sau Science Museum, unde, printre alte lucruri, dacă vrei, poți să‑ți vezi oasele prin mâini.
(Ah.
Capul nu avea mâini.)
În fine, aș putea apăsa eu pe butoane în locul lui, lucrurile interactive, aș putea să fac eu acele lucruri în locul lui dacă nu le poate face singur. Sau la V & A. Sunt lucruri de o rară frumusețe, indiferent cât de bătrân sau tânăr ești. La Natural History Museum. Aș putea să‑l vâr sub haină. Pot să iau o geantă mare. Decupez niște fante pentru ochi. Pun o eșarfă împăturită pe fundul genții, un pulover, ceva moale.
Capul era pe pervazul ferestrei, adulmecând ceea ce mai rămăsese din cimbrul de la supermarket. Închisese ochii de plăcere pesemne. Își freca fruntea de frunzulițe. Mirosul de cimbru s‑a răspândit în bucătărie și planta s‑a răsturnat în chiuvetă.
Dacă tot era acolo, planta adică, Sophia a deschis robinetul și a udat‑o.
scrie un comentariu