elefant.ro

Editura Litera publică a doua carte din ciclul „Anotimpuri”, cu care Karl Ove Knausgård continuă să-şi ţină cititorii aproape după renumita serie „Lupta mea“. „Iarna“ include ilustraţii de Lars Lerin şi a fost tradusă din limba engleză de Justina Bandol.

Fragment

Traducere din limba engleză:
Justina Bandol

LUNA

Luna, acest bolovan enorm care, de la mare distanță, însoțește Pământul în călătoria lui în jurul Soarelui, este singurul astru ceresc din ime­diata noastră vecinătate. O vedem seara și noap­tea, când reflectă lumina Soarelui, care nouă ne e ascunsă la vremea aceea, așa încât Luna devine fluorescentă și pare să fie stăpâna deplină a ceru­lui. Uneori pare departe, ca o mingiuță aruncată la distanță, alteori atârnă ca un disc mare luminos deasupra liniei copacilor, ca un vas care se apro­pie de chei. Se vede cu ochiul liber că suprafața i‑e neregulată; unele zone sunt deschise la culoare, altele, întunecate. Înainte de inventa­rea telescopului, se credea că regiunile umbrite sunt oceane. Alții erau de părere că sunt păduri. Acum știm că sunt câmpii enorme de lavă, care a țâșnit la un moment dat din interiorul Lunii și a umplut craterele de la suprafață, apoi s‑a întărit. Dacă îndreptăm un telescop spre Lună, vom vedea că e complet pustie și lipsită de viață și constă din rocă și praf, ca o enormă carieră de nisip. N‑o tulbură nici măcar o adiere de vânt, niciodată: e guvernată de tăcere, de nemișcare, ca imaginea eternă a unei lumi dinainte sau de după viață. Asta să însemne oare să mori? Asta ne așteaptă? Probabil. Pe Pământ, înconjurați de viața aceasta abundentă, târâtoare, zbură­toare, moartea are ceva împăciuitor, ca și cum și ea ar face parte din tot ce crește și se dezvoltă, și noi tot în el am dispărea când murim. Dar aceasta este o iluzie, o fantezie, un vis. Nimicul interstelar, golul absolut și negrul absolut, cu singurătatea lor eternă și nesfârșită, pe care Luna, fiindcă seamănă cu Pământul, ne permite să le întrezărim pentru o clipă – asta e ceea ce ne așteaptă. Luna este ochiul a tot ce e mort, atârnă pe cer oarbă, indiferentă față de noi și de preocupările noastre, față de măruntele valuri ale vieții care se înalță și coboară pe Pământul de dedesubt, la mare depărtare. Și totuși n‑a fost obligatoriu să se întâmple așa, căci Luna e atât de aproape, încât putem călători până la ea, ca pe o insulă foarte îndepărtată. Am face până acolo două zile. Și a fost o vreme când era mult, mult mai aproape. Acum se află la peste trei sute de mii de kilometri de noi; când s‑a format, era la numai douăzeci de mii. Probabil era gigantică pe cer. Având în vedere speciile ciudate de ființe care s‑au dezvoltat pe Pământ din timpurile primordiale până azi, dotate cu tră­sături absolut remarcabile care le‑au permis să îndeplinească cerințele fizice ale mediului lor de viață, n‑ar fi fost deloc imposibil ca adaptarea să producă și făpturi echipate cu calitățile necesare pentru a traversa această mică distanță în spațiu, așa cum viața a reușit întotdeauna să traverseze distanța până la insulele cele mai îndepărtate, răspândindu‑se și acolo. Coada‑calului, o ferigă primitivă, din timpuri străvechi – oare frunzele ei n‑ar fi putut deprinde un mod de a se răsuci care să le poarte în sus prin atmosferă și să le permită să plutească prin spațiu și să aterizeze ușor, câteva săptămâni mai târziu, în praful de pe Lună? Sau meduzele – n‑ar fi putut oare să părăsească oceanul și să plutească prin aer ca niște clopote? Niște pești aerieni ar fi fost oare mai puțin posibili decât peștii orbi, fluorescenți, din adâncurile oceanelor? Ca să nu mai vorbim de păsări. Atunci viața pe Lună ar fi semănat cu cea de pe Pământ, deși ar fi fost oricum diferită, ca o versiune radicală a arhipelagului Galápagos, iar păsările de pe Lună, aproape imponderabile, independente de oxigen, ar fi putut să vină în stoluri pe Pământ, vizibile ca niște punctișoare pe cer, făcându‑se încet tot mai mari, plutind cu aripile lor enorme, subțiri ca hârtia, peste câm­puri, și scânteind în lumina lunii, care pentru oamenii vremurilor de demult era sălașul sacrului și al teribilului.

APĂ

În fiecare zi avem pe masă o carafă mare cu apă. E perfect limpede, perfect transparentă și nu are formă proprie: dacă o torn în paharele copii­lor, se lasă imediat modelată de noile recipiente. Dacă o vărs, se împrăștie pe tăblia mesei, în strat subțire, și poate să picure pe podea, căci aceasta e trăsătura cea mai caracteristică a apei, caută întotdeauna locul cel mai jos în spațiu. Dacă afară plouă, picăturile alunecă ușor în jos pe geam și apoi pe pervaz, unde se adună în stropi mari, care se lățesc și cad spre dalele de piatră de dede­subt, în timp ce apa din paharele pe care copiii le duc însetați la gură li se scurge pe gât. Faptul că lichidul acesta, care nu are culoare proprie, gust sau formă și care e atât de ușor de controlat, complet la cheremul mediului înconjurător, are legătură cu valurile care se ridică din ocean în fiecare toamnă și iarnă și izbesc țărmul cu o forță uriașă, cu acest infern de spumă care bubuie și mugește, e la fel de greu de conceput ca și fap­tul că flăcăruia care se înalță tăcută din fitilul lumânării are vreo legătură cu incendiile vaste, răsfirate pe kilometri întregi, care fac din când în când ravagii prin păduri și distrug totul în calea lor. Și totuși așa e. Apa e pe masă, apa curge de la robinet. Apa face străzile să licăre, câmpurile să se întunece la culoare, pajiștile să sclipească. Apa bolborosește în pâraie, se rostogolește de pe stânci, zace nemișcată în lacuri întinse în mijlocul pădurii. Apa înconjoară continentele. În copi­lărie, când lumea era încă mică, eram atrași de apă – de lac, de izvor, de golf. Nici unul din noi nu se gândea atunci ce e cu apa, dar ne copleșea, ne umplea de suspans, de ceva singular și dra­matic, un fel de întuneric. Apa era o margine, lumea noastră se termina acolo, chiar dacă era vorba doar de un lac în pădure la câteva sute de metri de casele luminate sau de micul port de sub podul de ciment, unde în serile de martie, în întunericul albăstrui, săream de pe un sloi plu­titor pe altul, într‑o ciudată stare de exaltare, cu cizmele și cracii pantalonilor grei de udătură, cu palmele roșii de frig. După mai bine de trei­zeci de ani m‑am întors acolo și m‑am întâlnit cu prietenul meu cel mai bun de pe vremea aceea. L‑am întrebat dacă‑și amintește cum săream pe sloiurile de gheață. A încuviințat din cap și s‑a arătat la fel de uluit ca și mine că într‑adevăr făcuserăm asta, am fi putut foarte ușor să murim acolo. Și apoi mi‑a povestit ceva ce i se întâm­plase cu un an înainte. Mergea pe jos pe același drum pe care stăteam acum, era iarnă, seara târziu, ningea și vizibilitatea scăzuse mult, el a trecut podul și acolo, adânc în apa neagră, a văzut lumină. S‑a aplecat, ce naiba putea să stră­lucească pe fund? Era o mașină care căzuse de pe șosea, probabil cu doar câteva clipe înainte. A chemat o salvare, care a sosit, scafandrii au coborât până la mașina scufundată și l‑au scos din ea pe șofer, se înecase. Automobilul a fost ridicat a doua zi cu o macara, și, cu toate că nu l‑am văzut eu însumi, mi‑l închipui foarte limpede – apa care se revarsă din deschizăturile caroseriei suspendate și izbește cu un plesnet suprafața neagră, pe care fulgii rotitori se topesc și dispar

BUFNIȚE

În timp ce fețele altor păsări de pradă se pro­iectează în afară și sunt, într‑un anumit sens, aerodinamice, ca o extensie a corpului în zbor, cu ciocul ca un vârf de săgeată, fața bufniței este turtită și rotundă, iar ciocul îi e mic, asemănă­tor mai degrabă cu un nas. Caracterul turtit și rotund al feței e subliniat de cercul de pene care o înconjoară, de parcă s‑ar fi eliberat anume un spațiu pentru ea, cam ca un luminiș în pădure, încât fața bufniței pare goală, aproape ca a unui om bătrân. Probabil de asta oamenii o consideră de obicei o pasăre sinistră, asociată cu puterile morților: când țipă o bufniță în apropiere, cineva din casă o să moară curând. Celelalte păsări de pradă sunt doar păsări de pradă. Deși despre vultur se spunea înainte că poate să fure copii mici și era, deci, socotit periculos, dar sinistru n‑a fost niciodată. Asta pentru că vulturul e una cu sine însuși, silueta și acțiunile lui formează un tot indivizibil, și această unitate, oricât de crudă – ca atunci când ghearele lui puternice sfâșie un trup și ciocul galben se înroșește de sânge, iar ochii privesc inuman drept înainte, reci și fără suflet – este previzibilă. Sinistrul e legat de imprevizibil, de ambivalent, de ceea ce trece brusc de la una la alta. Bufnița e o pasăre, dar cu față de om bătrân. Și, cu toate că și ochii bufniței au privi­rea fixă, ei sunt mari și rotunzi, plus că bufnițele au pleoape, clipesc. Am văzut una odată clipind, într‑un parc natural, și, deși n‑am fost conster­nat, a fost totuși un moment neliniștitor. Nu mă gândisem niciodată până atunci că păsările nu clipesc. Când bufnița aceea – era o cucuvea cla­sică, mare cât un nou‑născut – a clipit deodată, a virat brusc dinspre pasăre spre om. Laolaltă cu calmul ei desăvârșit, clipitul dădea impre­sia că bufnița știe ceva, că posedă o formă de cunoaștere mai profundă și mai adevărată decât tot ce ne înconjura pe noi – aleea asfaltată, înso­rită, de pe lângă cuști, chioșcurile cu înghețată, răcoritoare și hotdogi, părinții care împingeau cărucioare cu rucsacuri sau copii în ele. De aceea bufnița era, în mitologia romană, tovarășa Minervei, zeița înțelepciunii, a muzicii și a poe­ziei. Când Hegel scria că bufnița Minervei își desface aripile numai în amurg, la înțelepciune se gândea. Și putem interpreta că înțelepciunea sau înțelegerea urmează întâmplării așa cum noap­tea urmează zilei, dar și că înțelepciunea ține de noapte, de întuneric, de obscur, de somn, de ceea ce se apropie de moarte, fără să fie încă moarte, de hotarul pe unde zboară bufnițele în mintea oamenilor atunci când țipetele lor avertizează despre sosirea morților pe tărâmul celor vii. Și putem cu siguranță afirma că legătura mitologică a bufnițelor cu poezia derivă din aceeași vizi­une a unei păsări aflate între două lumi. Cel mai surprinzător în privința bufnițelor nu este însă ceea ce reprezintă, ci ceea ce sunt ele, ca păsări. Căci nici una dintre ideile asociate tradițional cu înfățișarea bufniței, lumea aceasta bizară în care pare să intre fără zgomot și să iasă, nu ține de natura bufnițelor, care e la fel de indiferentă și de lipsită de individualitate ca a oricărei păsări de pradă. Bufnițele trăiesc omorând animale mici, pe care le sfâșie cu ghearele și le înghit întregi. Părțile nedigerate – oasele și pielea – le regur­gitează în ghemotoacele acelea caracteristice pe care le întâlnim pe solul pădurii. Toată ființa lor e îndreptată spre asta, chiar și cununa de pene din jurul feței, căci ea absoarbe sunetele ca o pâlnie, cam așa cum funcționau pe vremuri cor­netele acustice, fiindcă sunetele sunt principalele repere după care se iau bufnițele când vânează. Urechile lor sunt asimetrice, ceea ce le face mai capabile să localizeze originea sunetelor. Vederea lor nocturnă e de aproape o sută de ori mai bună decât a noastră, și au penajul atât de moale, încât zboară practic fără zgomot. Aceste trăsături le fac să străbată neauzite pădurea, în beznă, fără să se lovească de trunchiuri sau crengi de copac și să‑și depisteze pe sol prada, care nu primește nici un avertisment înainte ca ghearele bufniței să i se înfigă în spinare. Bufnița nu e nimic alt­ceva decât o pasăre de pradă perfect silențioasă și extrem de eficientă. Dacă adevărata misiune a poeziei este revelația, asta este ceea ce ar trebui să reveleze, că realitatea este ceea ce este. Că pădurea, cu molizii ei deși și solul acoperit de zăpadă, e reală. Că înserarea care se lasă e reală. Că bufnița care se desprinde de cracă și zboară peste câmp e reală. Că bătăile ei neauzite din aripi sunt reale, că undele sonore invizibile și, pentru noi, imperceptibile care‑i ajung la urechi sunt reale. Că schimbarea bruscă în traseul zbo­rului e reală, că picajul spre pământ, cu ghearele înainte, e reală, că șoarecele în care se înfig e și el real. Că roșul sângelui pe blana lui alb‑cenușie e real, în timp ce bufnița bate din aripi, se înalță în întuneric între două trunchiuri și dispare într‑o clipă printre copaci.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here