Volumul de poezie Ce vedem noi când ne uităm unul la altul al Tatianei Grosu este un cefalopod cu cochilia decolorată, dar cu un interior format din 49 de camere așezate-n spirală. Sufletul fragil al acestei poezii este situat în camera cea mai expusă pericolului: ochiul care vede și nu vede. Sifunculul ce conectează toate aceste camere, mai precis, conducta ce traversează fiecare poezie este legată de unul dintre cele cinci simțuri ale noastre: văzul.
Deși are ochii mari, Nautilus, acest cefalopod care a apare în poezia Tatianei Grosu, are o viziune slabă, asemeni omului. ,,Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor ”, spunea Antoine de Saint-Exupéry.
Chiar dacă Nautilus nu coboară la o adâncime mai mare de 600 de metri, prin titlul volumului, care așază în oglindă două verbe ale curiozității, ale căutării: vedem – ne uităm, simțim vocea auctorială coborând în adâncuri, în încercarea de a scoate la suprafață ceea ce este ascuns ochilor:
,,Să vezi cum arată pe dinafară sufletul meu/ Acolo unde mă doare”.
Își asumă riscul confesiunii, cunoaște nivelul de la care spargerea, explozia cochiliei este ireversibilă, dar durerea inundă atât de mult interiorul, încât transferul pe foaie rămâne unica soluție:
,,Ochii aceștia mă privesc ca pe o amintire din trecut/ Și eu nu simt nimic decât disperare”.
Ce vedem când ne uităm unul la altul?
Iluzii. Iluzia că ajunși mari avem dreptul să facem ceea ce vrem, să spunem ceea ce gândim:
,,Ne-am pomenit înconjurați de o mulțime de oameni,/ ne-am apucat strâns de mâini/ Și ne căutam din priviri”.
Falsa libertate pe care credem că o primim în dar când ajungem la vârsta maturității:
,,Ce bine că pot să-ți spun/ tot ce vreau/ de câte ori vreau/ dimineața/ sau să nu-ți spun ce-i în mintea mea.”
Iluzia că acel pe care-l iubim va rămâne lângă noi pentru veșnicie:
,,Tânjesc după t(m)ine/Așa cum tânjește copilul de la televizor după mama și tata”.
Iluzia că cel iubit se va întoarce:
,,Și despre cum te așteptam în fiecare zi fără rost”.
Iluzii și deziluzii:
,,Când am văzut cum un tată își ținea grațios fetița în brațe/ Mi-am amintit de tatăl pe care nu l-am avut/ Acum aș fi vrut măcar o dată/ Să mă țină și el în brațe”.
Ce nu vedem când ne uităm unul la altul? Ce gândește celălalt:
„Mă gândesc/ la ce te gândești tu”.
Ce crede:
,,Toate florile de pe câmp au înflorit/ Fericirea este în vârful dealului – n-am să ajung degrabă.”
Ce simte:
,,Îmi tot cer iertare în minte pentru toate păcatele/ Știu că am fost invidioasă pe copiii fericiți și pe curve/ Pe toți cărora le era mai bine decât mine/ Și acest șir ar continua dacă aș fi mai sinceră”.
Unde doare:
,,toată ziua m-am achipuit peste tot ca să găsesc cu siguranță locul/ unde mă doare”.
De ce doare:
,,Zilele noastre identice/ Una după alta/ Nu ne spunem nimic”.
Tema centrală a volumului ce vedem noi când ne uităm unul la altul este iubirea, din care pornesc motive precum: pierderea iubirii: ,,dragostea miroase a transpirație și oboseală/treptat se acutizează,/ ți-e frică/ până când realizezi că ai pierdut”; așteptarea ei: ,,M-am trezit cu gândul la tine/ Mi-am adus aminte de luna februarie/ De picioarele tale galbene și uscate/ Și despre cum te așteptam în fiecare zi fără rost”; durerea survenită în urma acestei separări: ,,Merg mai departe/ În cap/ Arde sirena/ Un trăsnet îmi sparge timpanele/ Nu/ Nu ești tu”; pierderea propriului eu și golul lăsat în ființa părăsită: ,,Totul iese odată la iveală/ Știam asta de mult/ Și totuși/ Acum avem ce avem/ Nici un motiv de rușine/ Nici un drept de autoconsolare/ O cămașă de la casa de nebuni/ Atâta-mi trebuie/ Să stau dreaptă și liniștită”.
Din imaginarul acestui volum amintim câteva elemente ce fac parte din spațiul exterior, înconjurător/din natură: zăpada, crengile, florile de castan, cerul, flacăra, lumina, macii, garoafele roșii, porumbeii. Spațiul exterior absoarbe în el durerea resimțită de eul liric și o potențează prin neschimbarea lui, spațiul nu se transformă ca-n poezia bacoviană într-un peisaj greu, închis, sufocant.
Elementele provenite din structura corporală a umanului: mâinile, picioarele, oasele, carnea, sângele, pulpele, inima, gura, pumnii, degetele, unghiile, mușchii sunt atinse de această ,,mizerie interioară” și vor să se elibereze, ele se urâțesc pentru că fac parte din întregul ființei. Un imaginar violent și viu ce surprinde durerea sferic: corp și suflet. Un imaginar ce iese dintr-o durere acută, o durere nevăzută, un punct nevralgic apăsat de gând, de ceea ce nu se vede, de ceea ar trebui să se vadă.
,,Toată forța poeziei nu constă într-o înlănțuire cauzală a evenimentelor, ci în dezvoltarea temei verbale, într-o acumulare pur expresivă” spune Tomașevski și regăsim din plin în acest volum acumulare pur expresivă a durerii în strânsă legătură cu iubirea/non-iubirea. Implicată în a da diverse variații ale unei teme imobile precum iubirea, volumul Tatianei Grosu, Ce vedem noi când ne uităm unul la altul, ne surprinde prin curajul acestui ,,eu” lucid ce se scufundă în adânc, ce-și asumă riscul sfărâmării. Un eu universal, un eu al poetei și-un eu al cititorului: două conștiințe ce se întâlnesc și vorbesc o limbă universală: a durerii.
Tatiana Grosu, Ce vedem noi când ne uităm unul la altul, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 64
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Estela Shaddix / Unsplash
scrie un comentariu