În general, nu plâng când citesc cărți. La filme există șanse mai mari decât în cazul cărților (mai ales dacă e vorba de animație). Așa că atunci când am citit textul lui Robert Șerban de pe coperta patru a volumului Portret al artistului după moarte, mi-am zis că omul exagerează. C’mon, cum să plângi la poezie?! Dar poate că ăsta ar trebui să fie standardul pentru poezia bună.
Deși s-a mai scris la Kooperativa Poetică despre volumul lui Andrei Mocuța, după ce l-am citit, l-am invidiat pe poet[1]. Atât de mult încât mi-am zis că trebuie să iau volumul cu mine în mormânt, când îmi va veni vremea, ca să mă asigur că am ce citi pe lumea cealaltă (în capul meu, n-o să ajung veci pururi în rai, locul mi-e în iad, iar iadul sigur e construit în răspăr cu ceea ce ai făcut tu în viață, ca să fii torturat veșnic; ergo, voi fi lipsită de cărți BUNE și de scris, deci trebuie să mă pregătesc de pe acum să cotizez unde trebuie după ce-oi trece Styx-ul).
Revenind la Portret al artistului după moarte, e un volum atât de plin de candoare, duioșie, simplitate, căldură umană încât mă întreb unde o fi toată poezia scrisă de AI-ul cu care se tot laudă lately literatura română. Știu că sunt subiectivă în gusturi, mai ales când acele gusturi converg spre literatura americană, cum se întâmplă inclusiv cu Andrei Mocuța. Bine, în cazul lui ar putea fi și influență indirectă a literaturii americane via tatăl său, Gheorghe Mocuța, dar cu o teză de doctorat despre J. D. Salinger și un volum de poezie din Richard Brautigan tradus în română, cam greu să mai vorbim de influențe indirecte. Asta nu înseamnă că poetul se lasă orbit de păstrăvii lui Brautigan sau de peștii banană ai lui Salinger: „îmi citea pe ascuns cărțile/ din bibliotecă/ de frică să nu fiu influențat prea tare/ de autorii care mă fascinau/ îmi repeta că-i în regulă/ să am modele/ câtă vreme rezist tentației/ de a-i imita:/ gândește-te că/ ești un fluture de noapte/ și poți zbura în jurul felinarului/ după pofta inimii/ atâta vreme cât nu te apropii prea tare/ și te arzi// mai orbiți decât fluturii de noapte/ sunt doar părinții/ cărora atât de ușor le scapă/ esențialul/ că de fapt cele/ mai apropiate modele/ sunt chiar ei”.
Eu propun altă ipoteză, totuși. Ceva dubios se întâmplă cu izvoarele subterane de talent de la Arad: Andrei Mocuța și înainte tatăl său, Gheorghe Mocuța, Romulus Bucur, Vasile Leac, Șt. Augustin Doinaș (l-am menționat pentru statistică mai mult). Iar aceste izvoare subterane cumva comunică între ele (probabil pe principiul vaselor comunicante; cu toate astea, nu vă forțați norocul întrebându-mă chestii din fizică), pentru că am regăsit cel puțin două instanțe în care poezia lui Andrei Mocuța se intersectează cu cea a lui Romulus Bucur. Corectitudinea politică n-a fost inventată de niciunul dintre cei doi poeți arădeni, dar în odeletă societății de consum, Romulus Bucur are un poem cu titlul poem corect politic, în care am avea o pagină albă dacă nu ar fi aceste două texte pe pagină: „scris cu cerneală simpatică”[2]. Andrei Mocuța pare că n-a internalizat „lecția” lui R. B. în poemul cu același titlu: „am zărit doi bărbați/ îmbrăcați identic/ și i-am/ întrebat dacă/ sunt cuplu// m-au arestat”. Și, de fapt, al doilea element care, în capul meu, îi apropie poetic e, de fapt, senzația că s-au hrănit cu același „lapte poetic” (sintagmă mai proastă și dubioasă nici că puteam să inventez): meta-poezie și/sau obsesia scrisului (poate o fi mai recurentă în cazul celor care cresc pe lângă părinți care, la rândul lor, au scris), intertextualitate, un anumit grad de obrăznicie sub care se ascunde multă căldură umană, de fapt (dacă e să aleg un context de obrăznicie poetic-sexuală, în cazul lui Mocuța, probabil acesta ar fi: „ai un nas foarte senzual/ mi-a spus iubita// fac pariu că/ toate tipele care ți-l văd/ se gândesc la sex// încerc să fac pe modestul/ și îi spun că nu/ are dreptate/ femeile caută/ altceva/ la fizionomia unui bărbat/ mai degrabă buzele/ sau ochii/ le atrag atenția// pe măsură ce mă pierd/ în discurs/ ea mă privește/ tot mai amuzată/ chicotește/ o pufnește râsul/ pe bună dreptate/ de vreme ce/ din clipa în care am început/ să îndrug/ verzi și uscate/ nasul/ nu s-a mai oprit/ din lungit”).
Deși i-am legat printr-un cordon poetic pe Andrei Mocuța și Romulus Bucur, mai degrabă mi-ar fi plăcut să fie despre Andrei și Gheorghe Mocuța. Din păcate, nu am nicio carte a tatălui său prin bibliotecă. Nu știu dacă aș găsi locuri comune din punct de vedere tematic și/sau tehnic. De asemenea, știu că nu ar aparține doar lor și/sau lui Romulus Bucur. Și ca să fie cât de cât circulară demonstrația, poemele lui Andrei Mocuța mi-au adus aminte de metafora din filmul de animație Inside Out: amintirile pot fi și vesele și triste în același timp. Evident, they are bittersweet, dar este mai multă frumusețe în complexitate decât în a încerca să delimitezi tot printr-o singură culoare/un singur sentiment.
Paradoxul este că despre absență și dor nu se poate scrie decât cu vulnerabilitate și simplitate, oricâtă complexitate/literatură s-ar afla în spate, mai ales dacă memoria materială începe și ea să dispară:
Ziua dorului
azi e ziua dorului
mi-a spus iubita mea
dacă ai pe cineva
e ocazia
perfectă să îi transmiți
dar altcuiva
mie mi-ai zis deja
zilele trecute
m-am gândit
să-l caut pe tata
însă căsuța vocală
îmi repetă
că numărul de telefon
nu este alocat[3]
iar contul de facebook
îi apare inactiv
de aproape
doi ani
XL
mi se întâmplă uneori
atunci când scot
la grămadă
rufele din mașina de spălat
să aleg din greșeală
lenjeria tatălui meu
pe care o aranjez în dulap
și abia după săptămâni bune
îmbrac un maiou
însă constat amuzat
că mi-e larg
și atârnă pe mine
aproape până la genunchi
cum m-am putut gândi vreodată
că aș fi în stare să scriu
la fel de bine ca tine
când nici măcar
în haine nu îți încap?
[1] Dacă te invidiez ca poet, ar trebui să consideri invidia mea un compliment, de fapt.
[2] tot ce spui poate fi folosit împotriva ta.
[3] Nota aceasta îmi aparține mie, Iulia Stoichiț, nu poemului. Iar secvența asta mi-a adus aminte de o fază dintr-un serial pentru adolescenți de pe Netflix, Never Have I Ever…: o adolescentă indiancă – Devi – emigrată cu ai săi în State, își pierde tatăl. La asta, se adaugă și adolescența. Cam asta ar fi premisa mare. Ei bine, într-un episod, o spionează pe mama ei, care iese cu un doctor cu care împarte spațiul unde profesează, telefonul îi cade în jacuzzi-ul doctorului, iar Devi pierde astfel mesajele vocale lăsate de tatăl ei, pe care le asculta ca să se calmeze în momentele de criză.
Andrei Mocuța, Portret al artistului după moarte, Editura Universității de Vest, anul publicării: 2020, nr. pagini: 102
Fotografie reprezentativă de Vidar Nordli-Mathisen pe Unsplash
- Nevoia utopică și imperioasă de a fi queer –despre „Supine Dream” de Emilian Cătălin Lungu - 26 iulie 2022
- Filosofie continentală queer + mult alcool = poezie (?) – despre „stilizări, ap.” de Alexandru Adam - 28 iunie 2022
- Singur în mijlocul universului? – despre„contact” de Andrei Mocuţa - 31 mai 2022
