carturesti.ro

Judith Mészáros este una dintre figurile pe cât de apreciate ale poeziei nouăzeciste și românești în general, pe atât de misterioase și greu de găsit. Născută la Salonta în 1961, licențiată în matematică și debutând după căderea comunismului, ea s-a retras apoi din viața literară, lăsând în urmă o strălucire meteorică. După patru-cinci ani de mers prin anticariate și întrebat în stânga și-n dreapta, am reușit să dau întâmplător peste Îngeriada (Editura Eminescu, 1993), carte căreia i-a urmat, un an mai târziu, We all live in a yellow submarine (Euphorion). O singură dată m-am mai bucurat atât de mult punând mâna pe ceva ce știam sigur că o să funcționeze ca un tempo de free-jazz pentru minte, când am terminat de citit Arta și Familia Popescu.

Îmi place să mă gândesc la cum ar fi ca poezia ei să se strecoare în manualul unor copii exact după ce termină de citit Flori de mucigai. Cum ar fi ca exercițiul de imaginație în care ești propulsat să pornească de la versurile: „eu mă hrăneam cu aceste poeme-cristale/ defilam în marș marțial/ în mine se izbeau îngeri înalți/ incandescenți/ răsfrânți în fiece strop al sîngelui meu/ învățați să respirați cu mine/cuvîntul meu unic și larg” (p. 8). Pe cât de plastică și de intimistă se dezvăluie uneori poezia sa, pe atât este ea de necruțătoare și de cinică. Printre recurențele ei preferate sunt onirismul care ambiguizează, paloarea până la transparență a tot ce este uman, inima cu aorte pustii, ca un mecanism supus deriziunii, moartea galeșă, sângele galopant, oasele sfărâmate și neajunsul timpului, toate învelite într-un giulgiu de furie mocnită și plăcere textuală. Îngeriada este un câmp deschis, o lume care mizează pe imaterialitate, etos și rezistență în fața puterii, tocmai ca să înfrângă daunele provocate de istorie și societate: „dar astăzi nu mai moare nimeni/ doar se zbate” (p. 44).

Pe cât de repetitiv și de previzibil expus mortalității este exteriorul, pe atât de multe transfigurări au loc în interior, în bunul exercițiul post-textualist al scrierii autoreferențiale: „mă lustruiește pînă la transparența neformei/ îmi împrumută mărinimos aripile sale de bronz/ îmi fură picioarele, îmi schimbă chipul cu-al său/ apoi îmi descătușează văzul și brusc/ toate formele firii vin să se prăbușească în mine” (p. 12). Onirismul susține mai degrabă viziunile în care dumnezeul fără nume (un tu imaterial care a părăsit nava) este chemat prin cuvinte spongioase, crescute din exercițiul trupului – visul permite eliberarea unei faze delirante, în care se caută aproape disperat sensul printre amintiri și simțuri blocate. Visarea nu e un spațiu al reveriilor, ci al profunzimilor parabolice – „în mlaștinile visului, delirînd/ atingem arar o fărîmă/ de muritoare/ eternitate” (p. 24) în care cerul și pământul sunt întoarse pe dos, împietrind în jocul lor ființe nevinovate.

Corpul poetic ia forma unor insule izolate, lăsate în derivă și reconstruite apoi ca niște mozaicuri lipite de mâini care își cunosc neputința. Judith Mészáros vorbește fără sfială despre o prometeizare a poeziei – din ea se rup bucăți fără milă: „îngerii/ îți scoteau cămașa, caii, sîngele, văzul/ și-ți dăruiau un metal prețios: neantul și spaima/ ca o platoșă bine definită și seducătoare/ în care te răsfrîngeai înmulțindu-te/ pînă cînd delirul tău atingea un dumnezeu/ pur lingvistic”. Cele două coordonate ale dezechilibrului generator de cuvinte sunt sufocarea: „îngerii ciorchine se înnoadă/ în traheele mele umflate/ cuvintele, delirînd, irup din plămîni/ acoperindu-mi trupu-ntreg cu plăgi/ mituri, semne, vîrtejuri/ lexicale” (p. 28) și moartea: „ordonată, cunoașterea/ își arăta unghiile impecabile, dinții/ albi, paradoxali/ crescuți în locul picioarelor/ batista jilavă/ harta informă în care regăseam/ îmbătrînită/ orice arătare/ o, tîmplele mele zvîcneau în umilință/ lăcustele jucau șotron cu visele mele/ inima mea își exersa/ propria moarte” (p. 27). Creatura care se întrevede în prima parte a cărții, diformă și spectrală, definește o nimicire a textului și vocii sale.

Așa cum spune Octavian Soviany, discursul transformă velocitatea textului într-o voracitate ritualică (vezi fragmentarea și logofagia în care se împotmolește eul). Precum în testamentul non omnis moriar, asistăm neputincioși la lupta alegorică a scrisului cu menirea sa, nerușinata poftă a cuvintelor. Poemele descriu câte un moment unic de canibalism. Atunci când există un sistem încifrat care domină și nu oferă posibilitatea unei ieșiri („ce noapte adîncă/ adîncă/ și varul tăcerii se rupe din inimi/ ninge, ninge/ ne-ngroapă/ doar mîna mea se zbate pe prag/ însingu-sîngerată”; p. 47), J.M. înfige cuțitul și mai adânc, arătând că nu există o cruzime mai mare decât cea pe care singuri ne-o dedicăm („în mine își roteau depărtările/ răsfrîngîndu-se-n apele inimii/ și-n pumnii mei calzi zvîcneau înmănuncheate/ liniile întortocheate ale timpului/ mînjii nervoși ai istoriei/ îmblînziți/ alinați”; p. 21). În paralel, dumnezeirii îi sunt furate înălțimile, iar „îngerii” decăzuți și mecanici fac mai degrabă act de prezență decât să izbăvească sau protejeze.

În a doua parte, Ritualul primăverii, lumea a trecut de cataclism, însă urmele rămase sunt adânci; această geneză inversă stă sub semnul unei nimiciri perpetue care are loc în nimfoza lexicală: „cu unghia lichidă zgîriu tăcerea și-ating/ cerul de brad, de țărînă/ cerul de rouă:/ din sîngele-mi putred, din moartea întreagă ghemuită în mine/ țîșnească lumina/ densă/ șiroind peste morți, peste vii”; p. 54). Deplasarea spre ironie și dezambiguizare se citește cel mai bine în versurile în rimă. Peste austeritate se întinde o primăvară bolnăvicioasă, care acționează sub impulsul verbiajului, neajungând însă niciodată acolo. Cu descrieri sangvine, J.M. te face să pătrunzi într-o lume în care viața palpită violență și în care abundența imaginilor mortuare este dublată de cele naturale, aproape candide în cruzimea lor: „sudoare-a nopții, rouă-i trupul meu/ mă-nalț/ mă subțiez/ sînt cer” (p. 71). Ca după o noapte valpurgică, a doua parte a cărții se încheie într-o notă de eliberare forțată de împrejurări.

Poate cel mai asumat critică și încărcată de biografism parte, ultima tiradă a autoarei se încheie cu o dedicație făcută „prietenilor mei asasinați în decembrie/ ai căror ucigași încă n-au fost pedepsiți”. Noapte bună, Nino se desfășoară ca flacăra unui fitil îndreptându-se cu nerv spre o tragedie. Timpul și-a găsit măsura în cruzimea pe care oamenii o afișează mereu asupra celor rămași în viață: „vocea lui, tot mai hîrșîită/ timpul nostru tot mai uzat/ dar ei ne-au inventat istoria/ și nu ne-au întrebat niciodată” (p. 81). Soarta, doar o altă pagină scrisă într-un moment de respiro, are o umbră ciclică. În urmă nu mai rămâne decât un suflet schilodit, aruncat peste bord în apele mărilor roșii, alungat în deșert. Dacă în restul volumului Dumnezeu e mai mult o transparență atotprezentă și sâcâitoare, aici apare din trupul poeziei: „Dumnezeu locuia în pieptul meu”. E multă clemență în finalul cărții – pentru cei pierduți și pentru sine, chiar dacă tonul poeziei rămâne un exercițiu de suferință zilnică.

Dacă are cineva We all live in a yellow submarine, îl rog să îmi împrumute cartea. O aștept de ceva timp.

Cînticel pentru Nino

mai adînca ta piele

scufundatele mări, lentul lor zvîcnet

nodul iubit al venelor tale în care se-adună

fulgere

ca un port părăsit sub mîna ploii de august

promotorii și văi, o, acele geografii neștiute de nimeni

patrii duioase ale tutunului și mierii

vămile tandre, exilul

în venele umflate ale cearceafului

pentru ca brusc, coastele tale să se deschidă

reprimindu-mă

la extrema singurătate ne-alungă extrema blîndețe

orașul, noaptea

străzile întortocheate lucind

ca intestinele unui pește imens, spintecat

cafenelele triste, un polițist adormit

scaunul desfundat în grădina de vară, pe marginea lacului

îmbrățișările

petale moi și calde de rugină

înflorind în mare grabă, în mare grabă

în mijlocul inimii

dar nu a fost asta mai mult decît meritam?

săbiile amurgului îmi taie mîinile fața

my old flame, cîntă charlie

my ooooold flame

(ucigătoarea blîndețe cu care el ne privea)

întoarce-te în jurul umărului

suflă-mi în față fum de țigară

o, rîzi

mai adînca ta piele

în timp ce eu mai cred c-aș trăi

Judith Mészáros, „Îngeriada”, Editura Eminescu, anul publicării: 1993, nr. pagini: 104


Fotografie reprezentativă de Elena Loshina pe Unsplash

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here