Amintind în repetate rânduri de cadre peisagistice din serialul nemțesc Dark (2017-2020; thriller științifico-fantastic în vogă pe Netflix), poezia lui Gabi Eftimie din Sputnik în grădină surprinde prin cel puțin trei aspecte mari și late: relația eului perceptor cu eul perceput (indeterminarea subiectului), evocările imagistico-textuale ale ambientului (valorificarea teoriilor ecologiei culturale), acolada lexicală de la registrul pastoral la cel hi-tech (melanjul discursiv).
Deloc străin de volumele anterioare ale poetei (să ne aducem aminte, de pildă, de sincretismul propriu geografiei literare din nordul e o stare de spirit), proiectul liric deopotrivă compact și aerisit Sputnik în grădină debutează – încă din notița biografică de pe clapetă – cu o autoreflecție programatic-fenomenologică: „nu ai viața ta/ sau dacă o ai, nu-ți dai seama de ea/ ceea ce ți se întâmplă e o chestie/ ceva/ ce n-are nicio legătură cu ce vrei”. Această chestionare a imanenței este reluată în răstimpuri în versurile celor trei cicluri poetice, așa cum se întâmplă în beau din același pahar cu un bondar, întâlnirea, roboto mono („Da. Ok. Te-ai prins: acolo sunt pantofii tăi, alea sunt hainele tale,/ Dar TU unde ești?/ Doar senzorii liftului îți mai simt prezența.”) sau terraforming („Răceala lucrurilor din jur e atât de exactă, atât de nemiloasă, încât simt că atunci când mă sustrag din peisaj,/ o să las un mulaj în aer, un gol în formă umană.”), conturându-se pe fundal un eu, deși prezent, străveziu și rarefiat. Pe fondul definirii nebuloase funcționează și leitmotivul cărții, sputnik-ul: trol și satelit, arhetip și tehnologie avansată, (supra)veghează și înregistrează locomoțiile naturii, măruntele foșnete și zvâcniri, dobândindu-se un artefact capabil de bruiajul poetic decisiv.
Identificarea siluetei umane proprii cu mediul sălbatic, pulverizarea eului în eoni – tendințe literare mult mai pronunțate în poezia nord-europeană respectiv în cea maghiară contemporană (spații culturale în care autoarea se mișcă familiar) decât la noi – reprezintă alternativa poetei la antropocentrismul cultural „consacrat” de epoca renascentistă și perpetuat, cu variații pe aceeași temă, până în zilele noastre. Peliculele diafane dintre subiect și obiect declanșează la Gabi Eftimie, în cadrul scurtelor contemplări senzoriale, imposibilități ce încep să pară, pe măsura înaintării în lectură, acte din ce în ce mai firești: „imaginează-ți cum ar fi: trei generații să atingă maturitatea în același timp,/ să fii copil în același timp cu mama și cu bunica ta” (toamnă II), „dar marea pare netulburată,/ îmi dizolvă mai întâi degetele de la picioare,/ apoi gleznele, apoi genunchii, trunchiul, umerii […]” (se vede soarele prin mine).
Numitorul comun al acestor evocări și născociri este ambientul, „vinovat” pentru concurența dintre uman și postuman în exercițiile de percepție (amănunt bine surprins inclusiv pe copertă). Ochiul iscoditor, ascuns mereu după vreun trunchi sau vreo coroană de copac, răstălmăcește imaginea pentru a o conține sau pentru a fi conținut de ea. În recuzita poemelor, atât cromatica, cât și efectul oglindirii joacă roluri importante, definind calitatea și claritatea luminii de pe obiecte: „în lumea întoarsă cu susul în jos din iaz/ dunga dantelată a avionului se prăbușește în grădina noastră” (sputnik în grădină); la toate acestea se adaugă fotografiile reproduse pe paginile cărții, realizate de Rick Bakker, Cecilia Tofterö și de autoare, contribuind semnificativ la atmosfera de ansamblu neo-bucolică.
În timp ce terminologia naturistă și jargonul tehnologic se îmbină în Sputnik… cu o dexteritate remarcabilă, aflăm că „[e] imposibil să mai reînnodăm limbajul codificat. Nu merge și pace” (roboto mono). Și poate că nimic nu e întâmplător, cu atât mai puțin ingineria eficienței, specific scandinavă, care se regăsește la toate nivelurile poeziei lui Gabi Eftimie.
Înscriindu-se în rândul noilor titluri de poezie autohtonă cu accentul mutat de pe om pe mediul înconjurător, așa cum sunt cele mai recente cărți de poezie ale lui Andrei Doboș (Valea rea, Spiro, Carst), placheta Grădinile Neumarkt și alte poeme a lui Bogdan Tiutiu și alte câteva tatonări ecopoetice notabile, acest al treilea volum excelent al lui Gabi Eftimie rămâne o referință a începutului deceniului trei, așa cum a fost ochi roșii polaroid. acesta este un test pentru promoția douămiistă.
„[O]chii mei se autocorectează”, spune autoarea în terraforming, iar noi putem citi în subtext confesiunea Pământului, care se autocorectează la rândul lui, în funcție de civilizațiile care îl locuiesc. De aceea, ciclic, astfel de acte de salubrizare a discursului poetic, impregnat în ultima vreme de felurite defulări viscerale, nu pot fi decât salutare.
Poezia română contemporană are nevoie de Gabi Eftimie precum Planeta, de aer curat.
Gabi Eftimie, Sputnik în grădină, Editura OMG, anul publicării: 2020, nr. pagini: 60
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu