elefant.ro

„Când nu erai…”, aşa începea fiecare poveste, ca şi cum absenţa mea ar fi fost deja un capitol încheiat.Cea care se întoarce, Donatella Di Pietrantonio

Arminuta sau cea care se întoarce este o fată de treisprezece ani care se trezeşte, peste noapte, aruncată în sânul familiei care o „înstrăinase” la doar câteva luni de la naştere. Cursul firesc al vieţii se zdruncină pe neaşteptate, iar realitatea unui copil se topeşte sub căldura ireală a unui adevăr pe care adulţii se hotărăsc să-l rostească doar parţial.

„Cea care se întoarce” este cel de-al treilea roman scris de Donatella Di Pietrantonio şi a avut, pe bună dreptate, un succes răsunător. Amintind, fără îndoială, de temele şi de stilul Elenei Ferrante, ambele influenţate de Elsa Morante, Di Pietrantonio reuşeşte acelaşi exerciţiu aproape chirurgical, scrie în aceeaşi manieră detaşată, brutală şi rece ca lama unui bisturiu.

Destinul care se răsuceşte în regiunea Abruzzo este un du-te-vino continuu între cele două familii ale Arminutei: singurii părinţi pe care i-a cunoscut până la vârsta de 13 ani şi care i-au oferit o viaţă fără lipsuri şi familia „adevărată”, cu mai mulţi copii, cu un nivel scăzut de trai, cu o educaţie precară şi cu un zid solid în faţa oricăror sentimente de empatie şi de exprimare a iubirii.

Chiar şi dialectul napolitan (prezent şi în cărţile Elenei Ferrante ca o pată pe obrazul celor pe care-i lasă în urmă) este un amănunt care adânceşte distanţa dintre cele două vieţi şi cele două familii:

„Ţineam capul în jos, ca un câine fricos şi bucuros de prima mângâiere după un lung abandon. Dar m-am tras repede, cu o mişcare bruscă, şi m-am îndepărtat puţin. Mi-era ruşine cu ea, cu mâinile ei crăpate, cu doliul ei colorat, cu ignoranţa care-i ieşea pe gură la fiecare cuvânt. N-am încetat niciodată să mă ruşinez de limba pe care o vorbeşte, de dialectul care devine ridicol când se chinuieşte să vorbească îngrijit.”

Dacă „noua” mamă, cea la care se întoarce fiica dată spre o adopţie neoficială când avea doar câteva luni, nu ştie să îşi exprime emoţiile şi nici nu depune eforturi în acest sens, Adalgisa, mama adoptivă, pare să fi menţinut, tocmai prin lipsa unor detalii, o distanţă aproape invizibilă faţă de inima Arminutei. Niciuna dintre mame nu reuşeşte să îşi asume responsabilitatea până la capăt asupra vieţii unui copil.

Un copil de treisprezece ani încearcă să-şi dea seama cum să se comporte în noua familie şi speră, în acelaşi timp, că vechea familie o va primi înapoi, că mama ei se va însănătoşi, că fosta ei viaţă va redeveni din nou a ei. Adevărul care iese însă la iveală în cele din urmă nu şterge cu nimic rănile de nevindecat. Reuşeşte, în schimb, să o transforme pe „cea care se întoarce”, dăruindu-i abilitatea de a privi viaţa drept în faţă şi a o trăi sub semnul adevărului. Şi este un prilej pentru noi, ca cititori, să redescoperim importanţa deciziilor noastre în relaţie cu vieţile celorlalţi.

Începutul adolescenţei marchează şi paşii pe care îi face „cea care se întoarce” pentru a trăi în noul peisaj. Cu o soră şi un frate mai mici dobândiţi peste noapte şi cu alţi trei mai mari, universul său se reorganizează în decurs de câteva ore. Adriana, sora mai mică, îi devine o prietenă esenţială, este poate şi singurul membru al familiei care va şti să ajungă la inima Arminutei, printr-o sinceritate (adesea îmbufnată), specifică anilor copilăriei.

Mama e stângace în interacţiunea cu „noua” sa fiică, dar e stângace şi în eforturile sale de a avea grijă de ceilalţi copii şi, mai ales, de a le arăta că îi iubeşte. În schimb, când îşi pierde unul dintre copii, durerea o copleşeşte.

„Ani întregi, n-am strigat-o niciodată. De când îi fusesem dată înapoi, cuvântul mamă se cuibărise în gâtlejul meu ca o broască râioasă care nu mai voia să se lase scuipată afară. Dacă trebuia să-i vorbesc repede, încercam să-i atrag atenţia în diferite feluri. Uneori, dacă ţineam copilul în braţe, îl ciupeam de picioare ca să-l fac să plângă. Ea întorcea capul spre noi şi-i vorbeam”, va spune „cea care se întoarce”, mulţi ani mai târziu, când va putea privi în urmă la acea perioadă.

Legătura fiicei cu mama, esenţială, se frânge. Apartenenţa, identitatea construită în relaţie cu părinţii, cu cei care ne poartă de grijă, oricare ar fi ei, toate sunt dizolvate în decizia brutală a Adalgisei de a trimite înapoi copilul de care avusese grijă treisprezece ani:

„Eu nu ştiam ce-i foamea şi locuiam ca o străină între înfometaţi. Privilegiul pe care-l aveam din viaţa anterioară mă deosebea, mă izola de familie. Eram Arminuta, cea care se întoarce. Vorbeam altă limbă şi nu mai ştiam cui aparţin. Le invidiam pe colegele de şcoală din sat, şi chiar şi pe Adriana, pentru certitudinea cu care-şi cunoşteau propriile mame.”

„Cea care se întoarce” e un roman al redevenirii, al unor traume care transformă şi care nu pot fi vindecate decât parţial prin a cere constant ca adevărul să fie spus şi, implicit, prin a-l spune. Arminuta e o curajoasă, e o inimă dârză care adesea ne face să ne îndoim de abilităţile pe care un copil le-ar putea avea pentru a gestiona o situaţie dureroasă. Realitatea e însă (şi nu doar în romanul remarcabil al Donatellei Di Pietrantonio) că fricoşii suntem noi, adulţii, cei care, de la un punct încolo nu-şi mai spun şi nu mai spun adevărul nici măcar propriilor copii.

Donatella Di Pietrantonio, „Cea care se întoarce”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 224, traducere din limba italiană de Mihaela Găneț


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Liv Bruce pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here