„În buricul pământului” de Cătălin Dorian Florescu – fragment (Editura Humanitas)

0
75
elefant.ro

În buricul pământului e mai curând relatarea literară a unei dezrădăci­nări. Se regăsesc aici, într-o formă concentrată, toate elementele şi motivaţiile prozei mele ulterioare: plecarea din ţara natală, căutarea fericirii şi a libertăţii, sosirea într-o lume necunoscută şi noul dor, de data aceasta cel îndreptat spre ceea ce ai lăsat în urmă; şi mai ales, rezistenţa fiinţei umane în faţa vicisitudinilor vieţii.“ — Cătălin Dorian Florescu De la proza autobiografică În buricul pământului până la destinele paralele care se intersectează în preziua unui 11 septembrie, Cătălin Dorian Florescu explorează, pe parcursul a nouă povestiri memorabile, feluritele chipuri ale dezrădăcinării și dislocării. Aflate în cumpănă, personajele din centrul tuturor acestor istorii ilustrează, deopotrivă, rezistența în fața adversităților, fie ele exterioare sau lăuntrice.


„Povestirile din acest volum se pot citi independent una de cealaltă, dar și cât se poate de cursiv, grație scriiturii limpezi și talentului aparte demonstrat de C.D. Florescu. Cei care i-au citit romanele sunt familiarizați deja cu abilitatea lui de a spune povești memorabile, care se întind de-a lungul a întregi generații, continente și secole. Personaje și istorii care la prima vedere nu par să aibă nimic în comun sunt conectate și împletite de povestitor cu formidabilă măiestrie. Florescu dovedește cu această carte că stăpânește pe deplin tehnica prozei scurte. Cititorului i se oferă astfel o lectură agreabilă, care îl va răsplăti pe deplin.“ – Literarische Monat


Fragment din povestirea intitulată Eu trebuie Germania, distinsă, în noiembrie 2019, cu Premiul Întâi la Concursul Internațional de Literatură „Frontiere/Grenzen“, adresat scriitorilor din spațiul Alpilor.

Sunt de‑o vârstă cu libertatea. Abia fusese înlăturat Ceauşescu şi oamenii se bucurau pe străzi, când pe mama au şi apucat‑o durerile. Doar n‑o să‑i facă ceva unei gravide, îşi zisese ea. Nu se putuse stăpâni: ieşise în grabă pe stradă, alergase împreună cu mulţimea, se ascunsese, îi fusese teamă şi, când s‑a vădit că visele sunt cu putință, se aruncase în braţele unor necunoscuţi. Apoi simţise durerile. „A fost ultima oară când m‑a chinuit Ceauşescu“, avea să tot repete ea ani de‑a rândul.

Aşadar am împlinit douăzeci şi şase de ani, n‑am devenit infractor, ci mai curând dimpotrivă: poliţist de frontieră, grad inferior, dar cu perspective de promovare. Vânez contrabandişti de ţigări, speculanţi de maşini, pungaşi de toate felurile, care vor să treacă ilegal graniţa, iar în ultima vreme şi nişte amărâţi care se rătăcesc pe la noi, căutând drumul spre Vest. Vin dintr‑o ţară despre care n‑am ştiut nimic, până de curând, şi nici acum nu ştiu mult mai mult, decât că acolo se războiesc toţi, unii cu alţii. Nu ştiu nici măcar unde se află exact. Iar când spun că îi vânăm, nu‑i chiar cu totul adevărat: abia dacă e vreun incident pe zi, pe toată lungimea frontierei de sud‑vest, care are câteva sute de kilometri. De cele mai multe ori e treaba altor colegi, de pe alte porţiuni de graniţă. Nouă ne rămâne doar aşteptarea.

Mulţumită, bunica mă apasă pe umăr ca să mă aşez, îmi prinde aparatul pe braţ, apoi apasă pe buton. Şi, în timp ce el îşi face conştiincios datoria şi‑mi strânge braţul, bunica şi cu mine ne privim. În lumina slabă din bucătărie, arată şi mai bătrână decât este, din cauza penumbrei ridurile par mai adânci şi mai lungi.

Parcă îmbătrâneşte tot mai repede, de la o măsurare a tensiunii la alta, ca şi cum Moartea s‑ar zori în ce o priveşte. Doar ochii ei de‑un albastru apos au rămas vioi şi bine adăpostiţi între cutele de piele, ca nişte perle într‑o scoică.

La ce se gândeşte când se uită aşa la mine? Cum vede cu ochii ei lăcrimoşi?

Piuitul dublu al aparatului ne readuce în lumea noastră. E mulţumită de rezultat, încă o zi sunt ferit de primejdie şi infarctul e amânat. Infarctul de care a murit tata în maşina unei spălătorii, pe o şosea secundară, între Dornbirn şi Bregenz, singur, fără ca vreunul dintre noi să‑l poată ţine de mână, înconjurat de miros de rufe proaspăt spălate şi apretate, cămăşi, pantaloni şi feţe de masă, fiindcă firma lui era specializată în de toate. Sau poate că cearşafurile stivuite

în spatele lui căpătaseră miros de trupuri adormite, asudate sau pe cel al unor îndrăgostiţi. Iar feţele de masă erau pline cu urme de mâncare din seara de dinainte. Nu ni s‑a povestit niciodată şi nici noi n‑am întrebat niciodată ce transporta el atunci. Dar totul trebuia să meargă repede, prea repede pentru inima lui.

Bunica mă ajută să‑mi închei haina de la uniformă şi mă loveşte uşor cu palma pe obraz. Şi asta face de o veşnicie, doar că înainte purtam uniformă de şcoală.

— Nu vrei să iei un sandviş cu tine? Poate ţi se face foame, cât stai acolo şi aştepţi, în „ţara nimănui“.

— Patrulăm pe linia de frontieră, Buni, nu facem picnic. Dar acum trebuie să plec, altfel pierd autobuzul lui Nea Nicu. Deseară, când mă întorc, îmi povesteşti dacă mai e ceva nou despre piramida lui Keops şi poarta spre cealaltă lume. Ţi‑am salvat pe desktop nişte articole. Nu trebuie decât să le deschizi.

Când ies pe stradă, arunc o privire în sus, fiindcă bunica ţine foarte mult să‑mi facă semn cu mâna. Înainte, când aici jos erau mama şi tata, iar acolo sus noi doi, abia reuşeam să‑i zărim, fiindcă plecau înainte de răsăritul soarelui, ca să reuşească să ajungă la Dornbirn într‑o sigură zi. Tata claxona de mai multe ori, până la primul colţ, apoi o linişte înşelătoare se lăsa peste toţi şi toate, peste câinii adormiţi şi ciorile care se deşteptau, peste oamenii cufundaţi în vise.


Cătălin Dorian Florescu (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zurich, specializându‑se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog intr‑un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber‑profesionist. A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001), Der kurze Wegnach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006), Zaira (2008), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011) și Der Mann, der das Glück Bringt (trad. rom. Bărbatul care aduce fericirea, Humanitas, 2016), apariții care s‑au bucurat de o primire entuziastă in Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi și este laureat a numeroase premii literare, printre care și prestigiosul Premiu german „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă (2018).

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here