polirom.ro

O poveste emoționantă având ca fundal Bucureștiul din anii celui de-al Doilea Război Mondial: „Fetița pe care au lăsat-o în urmă” de Roxanne Veletzos – în curând la Editura Litera, în colecţia Blue Moon.

Traducere din limba engleză de Sanda Spiridon 

Într-o noapte friguroasă din ianuarie 1941, o fetiță evreică este găsită pe treptele unui bloc din București. De vreme ce România s-a aliat recent cu naziștii, populația evreiască este în mare pericol, persecuțiile fiind din ce în ce mai violente. Fetița este plasată într-un orfelinat și adoptată în cele din urmă de un cuplu înstărit, fără copii, care îi pune numele Natalia. Pe măsură ce se obișnuiește cu noua ei viață, fata uită cu totul de părinții care au fost forțați să o părăsească. Se gândește la ei chiar și mai puțin când România intră sub ocupația sovietică. Deși Natalia crește într-o lume sumbră și fără speranță, urme ale identității ei străpung suprafața vieții de zi cu zi, conducând treptat la o descoperire care îi va schimba destinul. Se îndrăgostește în secret de Victor, un tânăr impetuos care devenise prieten de familie cu mult timp în urmă, când era doar un student sărac. Natalia împlinește douăzeci de ani, iar ea și Victor, acum un important funcționar în regimul comunist, se întâlnesc din nou. De data aceasta, au o aventură pasională, în ciuda obstacolelor care îi înconjoară și a secretelor întunecate ale lui Victor. Când Nataliei îi este oferită brusc o șansă unică la libertate, Victor este hotărât să o ajute să scape, chiar dacă asta înseamnă să o piardă. Natalia trebuie să ia o decizie dureroasă: să rămână în București cu părinții săi adoptivi și cu bărbatul pe care a ajuns să-l iubească sau să profite de șansa de a-și trăi în cele din urmă viața și de a se confrunta cu enigma dureroasă a trecutului ei.


„Inspirată din viața mamei lui Roxanne Veletzos, Fetița pe care au lăsat-o în urmă este o poveste plină de viață, scrisă minunat, care pare imposibilă, dar este adevărată. Acest roman este o mărturie înduioșătoare asupra puterii spiritului uman și a celor care au sfidat imposibilul ca să permită luminii aduse de umanitate să strălucească în cele mai întunecate vremuri.“ – Helen Bryan


Fragment

Capitolul 1

București, ianuarie 1941

Fetița e singură în bezna impenetrabilă. Tremurând, își cuprinde trupul firav cu brațele și‑și înfundă fața în gulerul jachetei de lână. Așezată pe treptele clădirii, încearcă să‑și aducă aminte ce i‑a zis mama ei. I‑a spus când se va întoarce? Când își văzuse părinții dispărând după colț era încă lumină. Îmbrăcată cu o rochie subțire, mama mergea cu umerii aplecați înainte, zguduită de frisoane, urmată la câțiva pași distanță de tatăl ei, care‑și târșâia picioarele pe trotuarul înghețat. Atinge cu palmele cimentul rece de sub ea, și trupul îi este străbătut de un tremur necontrolat. Vântul aspru îi mușcă din carne, înfigându‑i mii de ace înghețate în picioare. Ar da orice să aibă un pled, mănuși sau măcar căciula, pe care a pierdut‑o pe undeva. În ciuda frigului, preferă să stea aici decât în holul întunecos și umed. Mirosul de varză călită ce iese dintr‑un apartament îi face mațele să chiorăie de foame, deși când era acasă refuza cu încăpățânare să se atingă de așa ceva, în ciuda insistențelor mamei.

Își trage genunchii la piept și ridică ochii la cele trei etaje ale clădirii cu balcoane mari, rotunjite. E sigură că n‑a mai văzut‑o niciodată. N‑a mai văzut nici această stradă pustie, luminată de un singur lampadar ale cărui raze scot în evidență zăpada murdară din jur. Nu se zărește nici un om, de parcă cineva a stins brusc toate luminile din acest oraș altădată plin de viață, interzicând plimbările, saluturile sau râsetele.

Părinții ei trebuie să se întoarcă dintr‑o clipă în alta, își spune scrutând încă o dată strada. Încearcă să‑și amintească vocea blândă a mamei șoptindu‑i că n‑are de ce să se teamă, că e o fată curajoasă și că totul o să fie bine. Știe însă că nu are ce căuta afară la ora asta. Cu doar o zi înainte și‑a auzit părinții vorbind despre starea de asediu, despre patrulele Gărzii de Fier ce cutreieră orașul, arestând pe oricine îndrăznește să se aventureze pe străzi după apusul soarelui. I‑a auzit vorbind și despre alte lucruri, care nu trebuiau să ajungă la urechile ei; au șușotit în camera de alături mult timp după ce ea se băgase în pat. Vocile le erau înăbușite, imposibil de distins, dar disperarea din ele a făcut‑o să se cutremure în patul cald.

De undeva din depărtare se aud zgomote – strigăte, glasuri ascuțite amestecate cu sunetul ritmic al bocancilor bătând caldarâmul și geamuri trântite cu putere în noapte. La fel se întâmplase și în alte nopți, dar, de această dată, sunetele orașului sunt însoțite de un miros ciudat, ca de cărbune ars, dar scârbos de dulce, care‑i întoarce stomacul pe dos. Străbătută de valuri de greață tot mai greu de controlat, își acoperă fața cu gulerul jachetei, încercând să scape de duhoare, străduindu‑se să‑și imagineze că este acasă, în patul ei cu lenjerie roz de mătase, cu lumina familiară strecurându‑se prin ușa dintre cele două dormitoare, rămasă întredeschisă.

Ochii i se umplu de lacrimi pe care nu le mai poate stăpâni. Îi e rușine pentru că s‑a lăsat cuprinsă de frică, deși i‑a promis mamei că va încerca din toate puterile să fie curajoasă. „Voi fi cuminte, mămico. Voi fi răbdătoare“, dar parcă a trecut o veșnicie de când a rostit aceste cuvinte.

Lacrimile îi țâșnesc acum libere pe brațul cu care și‑a acoperit chipul, iar suspinele ei zdrențuiesc tăcerea și aruncă ecouri prin curți și alei. Știe că trebuie să nu scoată nici un sunet, dar șuvoiul de emoții ce‑i asaltează pieptul este prea puternic. Plânge până când nu mai simte nimic, până când suspinele sacadate i se topesc, devenind una cu vântul. Se lasă să alunece pe cimentul rece, încovrigată în poziție fetală, și alunecă în sfârșit într‑un somn ca un abis fără fund.

Dintr‑odată, simte cum niște brațe vânjoase o ridică în aer. Trezită brusc, vede chipul unei femei necunoscute, cu părul legat la spate într‑un coc argintiu din care se răsfiră șuvițe răzlețe pe lângă obrajii rotunzi și ridați. Femeia o strânge la piept, învăluind‑o într‑un miros vag de apret și transpirație, blocându‑i încercările disperate de a scăpa. Cu toate acestea, îmbrățișarea ei are ceva tandru, liniștitor, iar fetița, prea înghețată și prea obosită ca să mai opună rezistență, își lipește chipul de pieptul femeii și dă frâu liber unui nou val de suspine. Necunoscuta deschide ușa imobilului cu umărul și o poartă înapoi în hol. Fetița ar vrea s‑o întrebe dacă știe ceva despre părinții ei, dacă se întorc curând, dar din gura ei nu iese decât un geamăt lung, ascuțit.

– Șșș… îi șoptește femeia la ureche. Stai liniștită. Șșș… ești bine, ești bine.

În lumina fantomatică aruncată de farurile unei mașini, chipul bătrânei strălucește scurt, palid, rotund ca luna între norii mișcători, cu ochii la fel, strălucitori și umezi. Parcă simțind privirea fetiței, o privește la rândul ei, dar, o secundă mai târziu, lumina dispare, aruncându‑o înapoi în neant. Numai brațele femeii rămân, ferme și blânde în același timp, alături de mirosul ei învăluitor.

– Așa o fetiță drăguță, i se pare că o aude murmurând parcă pentru sine, în beznă. Așa o fetiță drăguță, ce păcat, încheie femeia cu un cloncănit din limbă.

E de douăzeci de ani administratoarea clădirii. Douăzeci de ani lungi, care i‑au permis să cunoască toate familiile din bloc, astfel că ar putea băga mâna în foc că fetița nu locuiește acolo. Nu, vine cu siguranță din altă parte a orașului. Poate că părinții ei au venit în vizită la cineva, iar ea s‑a strecurat afară pe nebăgate de seamă. Dar cine și‑ar lăsa copilul să hălăduiască pe bulevardul Dacia? Cine ar fi lăsat un copil de trei, poate patru ani, în mijlocul focurilor de armă și al cadavrelor răspândite pe străzi, după apusul soarelui? Scutură din cap neîncrezătoare și dezgustată. Nu are multă școală, dar bunul-simț înnăscut îi spune că așa ceva e de neconceput.

Deși doarme dusă, sărmana ființă i se agață de mână cu atâta putere, încât îi este cu neputință să iasă din casa scărilor ce duc de la parter la primul etaj. Exact când se pregătește s‑o apuce mai bine ca să o ridice în brațe, fetița se încordează și începe să se agite, vrând să se elibereze. Nu poate face altceva decât s‑o protejeze cu propriul ei trup slăbit de bătrânețe, aplecându‑se deasupra ei ca într‑o rugăciune. O rugăciune pe care o repetă de multe ori câteva ore mai târziu, când reușește s‑o ducă în camera ei de la subsol, unde lumina rece a zorilor de iarnă începe să se întrevadă prin bucata de sticlă ce‑i ține loc de fereastră.

Fetița se trezește și se ridică în șezut pe patul îngust. Ochii ei dau ocol cămăruței, zăbovind puțin asupra șifonierului vechi, cu lacul de pe uși sărit, asupra măsuței de bucătărie, vizibilă numai pe jumătate din spatele unei perdele agățate de o bară metalică, asupra sobei de fier ruginite, în care câteva limbi de foc flutură ca niște molii gigantice. Se înfășoară mai bine cu pledul și‑și îndreaptă privirea spre capătul celălalt al patului. În ochii ei nu se citește teama, ci doar confuzia.

– Unde‑i mami? întreabă după un moment de tăcere, cu voce firavă, abia auzibilă. Vine să mă ia?

Mâinile femeii sunt reci, atât de reci încât le privește cum se freacă una de cealaltă ca niște animale înzestrate cu voință proprie. În soba micuță, tăciunii trosnesc, se aprind și se sting. Abia când se transformă complet în cenușă, deschide gura să‑i răspundă.

– Nu, micuța mea, nu, e tot ce‑i spune.

Roxanne Veletzos


Fetița pe care au lăsat-o în urmă, pentru care Veletzos și-a găsit inspirația în viața mamei sale, merită citită pentru atmosfera românească, iar întrebările cu privire la părinții adevărați ai Nataliei și dacă ea îi va regăsi vreodată adăugă un element de suspans.“ – Booklist

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here