Ascunse de pădure. 138 de scriitoare uitate, ediția în limba română a cărţii lui Éric Dussert Cachées par la forêt: 138 femmes de lettres oubliées, 2018, La Table Ronde, este publicată recent de Editura Alchimica. Traducerea îi aparţine lui Valentin Protopopescu care face un imens efort, şi asumat, de traducere chiar şi a sutelor de titluri de cărţi… Acest volum vine după Une forêt cachée précédé d’Une autre histoire littéraire (La Table Ronde, Paris, 2013), unde sunt traşi la lumină 156 de scriitori, dintre care doar 17 scriitoare. Critic literar, eseist, editor, cercetător la Biblioteca Națională a Franței, Éric Dussert proiectează în Ascunse de pădure, pe o scenă de peste 550 de pagini, figuri feminine ataşate literaturii, dar uitate, abandonate, obturate, îngropate pe tot mapamondul, luminează pe un ecran-şantier-bibliotecă sau scurtă enciclopedie chipul uman compus din cele 138 de femei, cu locul, viaţa şi opera, ecoul şi relaţiile, momentul cultural, social, educaţia şi starea socială, negările sau celebrările/promovările de moment, prieteniile, iubirile, deziluziile, singularităţile, stranietatea, uneori, chiar starea socială, hazardul, în fine, drumul condiţiei femeii, celei a/plecate spre şi de literatură. Este, astfel, trasat chiar destinul acesteia în tot timpul şi toate lumile/locurile. Dacă sunt întrebări cu privire la interesul autorului pentru prezentul literar, Éric Dussert a răspuns deja în Franţa şi în România, de pildă, dar o face cu acelaşi umor, hotărâre, alegere inspirată şi echilibru în atât de viul Alamblog, cel de după Alambic (invitaţie… pe net!).
Feministele de ieri şi de azi primesc, încă din Preambulul autorului, întărit/demonstrat de întregul demers eseistic, o lecţie de severitate şi echilibru, de elocinţă şi decizie, de reaşezare clară în matca firească a femeii scriitoare, excurs bazat pe sinteze, esenţe, pe document(ar)e, selectate şi strecurate cu argumente din aria estetică, jurnalistică etc. Sar în evidenţă exemplele pătimi(ri)i întru călătorii, descoperiri de lumi/teritorii noi, romanescul exploziv al vreunei trăitoare, toate dublate, triplate de scurte comentarii, citate, judecată, de valoare sau pur şi simplu umană şi profesională, bine tranşată. Majoritatea sunt scenice, cu adevărate lovituri de gong, folosite cu funcţie fatică, ba la începutul scenei cu personaj luminat, ba la mijlocul prezentării, ba pe final, ca o ieşire de pe rampă spectaculoasă. La această expunere amplă, dinamică şi de adâncime, căreia numai dinţii costelivi îi pot găsi lacune (să-şi „tocmească” şi alţii un asemenea arheolog literar ca să aducă din trecut figuri valoroase ale spiritului local pe scena actualităţii celei posesive), concurează şi permanenta atragere a lectorului. Este vorba de o expunere scenică a vieţilor şi stării/momentelor operei fiecărui personaj expus prin întregul său fir existenţial, explicit romanesc, cel puţin de scurte povestiri, dar şi prin fente artistice, aşteptări rezolvate pe dos, decapitări, şi ele fundamentate cu citate sau fapte cu tâlc, oferta vreunui contemporan autoarei în discuţie aplicându-se mentalităţii de gen, abuzului discriminării, orgoliului masculin, interesului personal, lipsei de viziune critică sau aschimodiei de manevră a propagandei de totdeauna şi de peste tot. Asemenea ţinte, multiple, cad secerate cu propriile arme. Éric Dussert foloseşte bisturiul şi ascute lama aşa de fin încât o atingere, un cuvânt strecurat într-o frază… amabilă devine letal. Iată câteva exemple: „Opera domnişoarei Dionis de Séjour aparţine acestei categorii de mărgeluşe feminine…, s. n. ”, „Pasiunea noastră pentru Antichitate nu este una nouă: secolul al XVIII-lea era afurisit de clasic…, s. n; capitolul Jean Bertheroy). În cazul Marc Hélis-Pierre Loti, farsa autoarei e o scenă antologică, ipostaza sa de… harem e crezută de cunoscutul… bărbat, cu care poartă corespondenţă, vândută, apoi, bibliotecii de scriitoare: „ Găsim… dovada delicioasă a perfecţiunii muncii depuse de mistificatoare…”; nu mai e nevoie de subliniere, n. n. Multe ironii, adesea ample, surprind şi anchiloza evaluării, una de lungăăăă durată: „Editorii din epocă au strâmbat din nas în faţa unei scrieri ce nu semăna a roman…”; capitolul Olive Schreiner). O situaţie tipică de discriminare şi obtuzitate estetică este tratată tot cu ironie, mai vie decât neutrul, (şi) în cazul Marguerite Audoux: „Francis Jourdin transmite manuscrisul lui Octave Mirbeau care, convins şi el, îl propune juraţilor Goncourt, Dar şi aceştia îl refuză, căci nu-i aşa, Marguerite era femeie… Marie Claire apare în 1910 la Editura Fasquelle, iar juraţii Femina se dovedesc mai puţin tâmpiţi, cartea este încununată cu această distincţie…”.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro:
Nicidecum arid, aşadar, modul de expunere, redactare, alegere, de exemplificare şi încadrare până şi a mentalităţilor (asupra femeii), cu sinuozităţi, unele recunoaşteri sau aprobări de drepturi (pe care, însă, uitarea, obturarea, manipularea le îngroapă a doua oară…) este plin de ţâşniri ironice, de nervuri jucăuşe sau, dimpotrivă, ucigaşe, toate bine ţintite, fulgerătoare. Prin urmare, e puţin spus că avem sub reflector, unul care i-luminează, iniţiază, vedere să ai, doar portrete literare, scoase din „morminte”/uitare/memorie (cam) sulfuroasă/e, dacă preiau o vocabulă a lui Éric Dussert, şi asta de la prima poetă, japoneza Ono No Komachi (825-900, până la ultimul exemplar dintr-o actualitate încă tulburată de seismele condiţiei femeii… E vorba de un scenariu-istorie cu scriitoare şi jurnaliste, călătoare mult exotice sau luptătoare prin acte şi scriitură, înstrăinate de lume sau bine expuse, toate aduse pe pânză alături de cadrul de epocă şi mentalitate, de parcursul evenimenţial şi artistic, cu ascunzişuri biografice devoalate abia la proiecţia de acum, altele încă misterioase, multe netraduse, nepublicate. Sentinţele dure de final dau seamă că nici cărţile nu sunt de aflat în biblioteci sau librării, cel mult doar pe site-ul Gallica.ro.
Depuse de timp şi de loc, de hazard, ghinion, pseudopsihologii, credinţe, vieţuirea voită sau nevoită de mărginaşe ori de centru, acoperite sau descoperite de mentalitatea cea încăpăţânată şi câte şi mai câte alte vinovăţii, de la prostie la reaua evaluare, fie şi estetică, scoaterea din subsolul memorialistic al literaturii celei scrise de femei ajunge cu Ascunse de pădure… un act de arheologie specială, pe care lucidul Prefect Maritim Éric Dussert o face chiar de bune decenii pentru a fixa, de fapt, rădăcinile prezentului feminin al marii scriituri (calitate pe care premiile Nobel încep să o demonstreze/re-cunoască). Mărturia sa din interviul luat de Carmen Muşat în Observator cultural este de citat: Fără construcțiile arhitecților din trecut, cabanele noastre nu țin prea mult…
Dacă în cartea anterioară Eric Dussert o prezintă şi pe Irène Hillel-Erlanger cu Voiaje în caleidoscop, carte iniţiatică, publicată deja de Editura Alchimica, aici gongul este mai puternic prin prezenţele feminine de secol IX, X, XI, două japoneze, apoi o prinţesă din Constantinopol, ca să sară în secolul XIV (misogin, după cum se argumentează prin figura adusă la rampă) la prima literată franceză, apoi să urmeze drumul lung al destinului FEMEII, grav înstrăinat de mentalităţi, obturări, uitare, mai ales că şi spiritul critic, ademenit de gust, astăzi, pare confuz. În prefaţă, Despre lanţurile sfărâmate, Cecile Guilbert face o remarcă esenţială pentru Éric Dussert, considerând că studiul (şi cartea, şi modalitatea de lucru) conduce într-un imens luminiş fermecat. Având în vedere că pentru noi metafora luminişului, marcată la români de Mihai Eminescu, este o imagine nucleu a unei axialităţi necesare lumii revelate, aici feminine şi pierdute în pădure (explicită metaforă la Éric Dussert). Credem că autorul conturează cel mai adecvat traseu întru luminarea memoriei, dar şi actualităţilor, cu subiectul femeia-scriitoare, de multe ori tot încurcate în desimea şi… răcoarea comodă a pădurii.
La fel ca în cazul pilulelor existenţiale şi de… destin, fie el slav, ale Svetlanei Alexievici, scenele portretistice, de moravuri, psihologie şi mentalităţi depăşite sunt ca nişte momente cu cheie, piesă amplă cu 138 personaje de la care pleci uluit şi de calitatea portretului, şi de cea a prezenţei autorului în scenă. Cartea devine o amplă naraţiune scenică, unde autorul se face simţit întru comunicare cu lectorul, care aude gongul pe timpul reprezentaţiei, dar şi puterea fiecărui diagnostic. Iată o evaluare amplă, cu substrat existenţial, tipică lui Eric Dussert, care se foloseşte cu lejeritate de situaţii de viaţă/scriitură, aplicate peste aluzii livreşti: „Femeie mutilată de dorinţă, Anette von Droste va dezvolta în operele în proză ceea ce nu îndrăznise în cele mai lirice versuri ale sale. Capodoperele pe care le-a scris sunt Le Hêtre aux juifs (Fagul evreilor, 1842), o nuvelă de maturitate, şi Ledwina, un roman neterminat, a cărei excepţionalitate i-a mirat pe cititori; introspecţia se deschide asupra perspectivei macabre din cele mai rare, în timp ce se dezvăluie un vis extraordinar, ce s-ar putea să stârnească invidia chiar şi a unui suprarealist”. În general, diagnosticul lui Éric Dussert e memorabil. Ca şi fiecare gong, luare de cuvânt scenică a prezentatorului. Un exemplu ar fi la portretul Daisy Ashford, unde avem gong de început: „Cea mai tânără romancieră din lume este un fenomen originar de peste Marea Mediterană, pe nume Daisy Asford. Aceasta şi-a dictat primul manuscris…”, gong final: „Oare o mai ducea gândul vreodată la Young Visiters, carte cu care-şi ocupase timpul din copilărie?”, după prezenţa autorului, strecurată înăuntrul expunerii: „Dacă şi-a început parcursul scriitoricesc la nouă ani, la paisprezece îl terminase. Nu putem să ne imaginăm o carieră mai scurtă”. Cu atenţie integratoare, când demonstrativă, negativ sau pozitiv, când evaluativă, dacă ţine de textul scriitoarei în discuţie, devine fiecare citat. Exemplele abundă, e de ajuns să se vizioneze un… portret-scenă. A se citi trece aici şi prin pasajul-textul-clipul Hortensia Papadat Bengescu!
Din multitudinea de autoare, însă, izbeşte proeminenţa călătoarelor, ca şi a jurnalistelor, de fapt posibile şi fructuoase în calitatea lor investigatoare, cum şi medalioane ca Rose Celli, Marie-Louise Haumont, Renée Lafont, Renée Vivien, Antonine Coullet-Tessier, Aut-El-Koulour, Souzanne Normand etc., prezentate din perspective/unghiuri diferite, însă, fac deliciul cititorului adus la scenă deschisă tuturor timpurilor şi locurilor, din care autenticul spiritus loci are o mare, mare însemnătate. Eseul devine un pre/text, dar şi o capcană pentru autoevaluare şi adâncire în propriile referinţe, orgolii, mentalităţi şi… revelaţii. Mare „pacoste”!
Éric Dussert, „Ascunse de pădure. 138 de scriitoare uitate”, Editura Alchimica, anul publicării: 2022, nr. pagini: 576, traducere: Valentin Protopopescu
Cartea poate fi cumpărată de la:
scrie un comentariu