Un roman cu „miere şi pelin”, În umbra ei de Simona Antonescu, apărut recent la Editura Polirom, ţese cu o meticulozitate specifică istoria unei familii şi a generaţiilor viitoare de-a lungul a mai bine de o sută de ani. Cu iscusinţa care i-a fost recunoscută încă de la debut, (Fotograful Curţii Regale), aceeaşi autoare dedică, patru volume mai târziu, un nou roman recuperării istoriei prin săpături arheologice în profunzimea vieţii şi, totodată, recuperării sinelui creator.
Casa cu marchiză din Galaţi, oraşul natal al Simonei Antonescu, devine un lung coridor plin de mistere, poveşti de familie, fotografii înrămate cu zecile pe doi dintre pereţii casei, iar în jurul acesteia se desfăşoară, precum lăstarii viţei de vie, încrengături din cele mai neaşteptate. O Simină, o bunică şi străbunică a tuturor celorlalte femei care se vor naşte e începutul acestui atlas aproape magic al unor destine unite de dorinţe similare.
Acest spaţiu care traversează generaţiile ne aduce în prezent, dar vine cu un mister al unei jumătăţi de casă în care locuiesc „ceilalţi” despre care nu se vorbeşte niciodată, dar a căror prezenţă apasă greu asupra vieţilor celor două fete pe care le vom cunoaşte, pas cu pas, până la o întorsătură neaşteptată, o a doua cheie a acestui roman şi care va deschide multe alte uşi. Pentru că „o voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască”, tocmai această pereche stranie, recunoscută numai pe jumătate de mama Cornelia, va salva rana mai multor generaţii trecute: dorinţa neîmplinită de a fi văzut, de a simţi că celălalt te vede, te cuprinde cu adevărat.
Moşteniri imposibil de şters
De la Simina, bunica Vera şi bunica Sada, până la cele două fete ale Verei, Cornelia şi Sebastiana şi protagonistele din timpul modern, Sabina, Sara-mică şi cea invizibilă în ochii mamei Cornelia, toate aceste femei îşi fărâmiţează, prin despărţiri numai de ele ştiute, visurile pe care le împletiseră încă din copilărie. Sunt aici şi generaţii de surori, „miere şi pelin” una pentru cealaltă, duo-uri care nu pot funcţiona altfel, căci vieţile sunt compuse din contradicţii şi legături imposibil de zdruncinat: „Covorul familiilor este ţesut cu firele roşii ale durerii, albe ale bucuriei sau verzi ale spaimei. Nu poţi scoate firele roşii, pentru că întreaga ţesătură s-ar destrăma”. Astfel curge timpul, în direcţia unor tăceri care se prelungesc, în felul unor braţe care nu ştiu să ofere alinări, în nesiguranţele şi fricile unor copile care devin în cele din urmă femei. Nu suntem noi cei din prezent doar aşa cum credem că propria viaţă ne-a modelat, ci avem în structura noastră interioară aceste moşteniri adesea îndepărtate, dar imposibil de şters. Căci, în romanul Simonei Antonescu, „vieţile oamenilor nu există separate, există numai vieţile familiilor şi trebuie să fii conştient de şirul la capătul căruia trăieşti”. De aceea şi Sabina caută înspre trecut în timp ce încearcă să gestioneze relaţia cu propria ei fiică, Sara-mică. De aceea, fiecare femeie va avea întotdeauna chipul întors către cea de la care va aştepta, ani în şir, singurul răspuns care contează.
În acest roman cu lumina galbenă a zilelor, a sticlei prin care pătrunde soarele, a anotimpurilor care nu şubrezesc marchiza, vindecarea se face printr-o revizitare a tuturor generaţiilor din urmă, a misterelor care au unit fiecare generaţie în parte, a durerilor care au ars mocnit sau, dimpotrivă, au schimbat cursul vieţii unor femei care nu se născuseră încă. Aşa cum Vera, din durerea pierderii unui fiu, din superstiţie şi teamă, din cine ştie ce alte frământări, o va încredinţa Sadei, surorii ei, pe Cornelia. Iar mama Cornelia va deveni cea care se teme să iubească pe deplin, cea care va aştepta, până la final, ca mama ei, Vera, care o „dăduse” să o îmbrăţişeze cu adevărat, să o convingă de iubirea ei de mamă. Ceea ce e valabil pentru ele e valabil pentru toate celelalte femei din aceeaşi familie a mai multor generaţii: „Viaţa lor fusese astfel o maree chinuitoare, un flux cald al dragostei care urma mereu după refluxul îngheţat al resentimentelor, pendulând neîncetat pe plajele sufletelor lor, lăsându-le sfârşite pentru ca imediat să le dea noi puteri”. Cornelia îşi doreşte să se convingă că e văzută, să ştie că este cu adevărat văzută de propria ei mamă. Dar nu e o generaţie a comunicării deschise, a exprimării unor emoţii vindecătoare, iar în mama Cornelia, o „furtună de furie” înlocuieşte o „furtună de durere”.
Rezolvarea e prin vocea interioară a propriului destin
Un alt fir uneşte, încă de la Simina, neamul acesta întreg de femei a căror forţă este de a rezista timpului, greutăţilor, războiului: creativitatea, „blestemul încă nebănuit”. Acest sâmbure va creşte, îngrijit în tăcere de fiecare generaţie de femei în parte, ajungând până în contemporanul care nu duce lipsă de propriile angoase, prin Sabi care îşi dă seama că a ajuns pe marginea unui hău care îi cere un răspuns clar. Rezolvarea e prin vocea interioară a propriului destin, a vieţii independente de lucrurile care rămân nerezolvate. Cheia stă în a-ţi apleca urechea către ceea ce pare să conteze cel mai mult, către acelaşi fir care, nedestrămat şi încăpăţânat, vrea să traseze un destin nou.
Sunt aici nenumărate indicii care unesc vieţile peste ani, de la tăceri şi refuzul de a comunica până la o sticluţă de parfum nedesfăcută a Siminei, găsită în prezent de Sara-mică. Un recipient intact al unor visuri neîmplinite. Odată cu Decretul naţionalizării din 1950, casa cu marchiză îşi vede o parte amputată, închisă acolo unde ar mai fi fost multe de spus, „lăsând în urma lor familia să se dezmeticească încet într-o lume nouă, cea mai rea dintre lumile posibile, căzută dintr-un cer care răzbuna pesemne nedreptăţile făcute de alţii, pe care ei nu le cunoşteau. Era luna aprilie a anului 1950”. Şi, timp de peste jumătate de secol, aceeaşi uşă închisă va aştepta ca misterul cel mare să fie, în final, rezolvat. Iar sentimentele de vinovăţie şi de neputinţă, închise adesea între patru pereţi, să fie, în sfârşit, înţelese. Timpul căruia îi era „indiferent dacă punea la pământ un copac ori un om” îşi urmează direcţia necurmată, în vreme ce, între aceste femei, se nasc noi hotare de tăcere şi răbufniri sau de „amabilitate şi decenţă”. Cu toatele, urmări ale imposibilităţii de a pune întrebarea potrivită sau de a găsi răspunsul cerut. Iar acest labirint al neînţelegerii e harta unui prezent care poate fi recuperat, salvat tocmai prin această rechemare a trecutului: „Era imposibil însă să mă separ de ele, să le protejez de vindecarea dureroasă pe care o începusem. Curgeau toate prin venele mele, fiicele Siminei şi fiicele fiicelor Siminei, şiruri de femei, şiruri de poveşti care mă ţesuseră în covorul familiei lor”. Şi, cu toate acestea, acel „blestem nebănuit” îşi cere dreptul la viaţă, îşi salvează propria existenţă, întrerupe şirul visurilor frânte.
În acelaşi timp, „să fii văzut pare să ne atingă inimile într-un mod care ne leagă pe viaţă”, iar aceasta e o dorinţă pe care o avem în noi încă de la naştere, una care are nevoie de grija celuilalt, de îmbrăţişările nealterate de neînţelegerea propriei fiinţe. Ceea ce Simona Antonescu reuşeşte, inegalabil, prin În umbra ei, este să vorbească femeilor din fiecare generaţie în parte şi ei înşişi, prin tratarea directă a scrisului şi a forţei creatoare, prin ceea ne leagă, în fond, de noi înşine şi, în cele din urmă, ne şi salvează. Dincolo de misterele care îi leagă miraculos capitolele, acest roman este un remediu universal şi desăvârşit al eliberării propriului sine.
Simona Antonescu, „În umbra ei”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 340
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Paul Carmona pe Unsplash
A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon, urmat de „Memoria corpurilor” în 2018.
Din octombrie 2019 a fondat şi co-organizează Clubul de carte CititOARE - club de lectură cu scop terapeutic, dedicat mamelor.
