Despre doliu și lungul drum al alinării acestuia, s-a scris destul de mult în ultima vreme. Acum îmi vin în minte doar „Anul gândirii magice” al lui Joan Didion, „O chestiune de viață și de moarte”, de Irvin D. Yalom, și (cum aș putea-o omite?!), „Paula” de Isabel Allende. Sunt sigură că mai sunt și alte cărți pe această temă, dar ce mi se pare interesant este că în timp ce unele scriituri despre pierdere ne lasă cu gustul amar al stării de vid sufletesc, al neantificării, altele reușesc, într-un mod miraculos, să ne trezească ochiul interior spre sensul și mai profund al frumuseții vieții.
Memoir-ul lui Tembi Locke, „De la zero”, ca și „Paula” Isabelei Allende (pentru că tot am pomenit-o anterior) au această calitate rară ca, după ce ne poartă prin imensa vale a plângerii, a suferinței agonice de dinainte și de după moarte, să ne scoată la lumină arătându-ne cât de strălucitor de frumoasă e viața și ce privilegiu ne-a fost să o trăim.
Dar între cele două puncte, ce par, de multe ori, desprinse din două vieți diferite – dispariția persoanei dragi și refacerea sufletească – eul celui rămas spre a supraviețui parcurge o călătorie labirintică prin cercurile durerii. Ale suferinței care sfâșie carnea, ale negării, ale dorului cumplit care tulbură zile și nopți, și ale tuturor celorlalte etape ale acestui drum care pentru unii se poate termina rău, dar pentru cei puternici sufletește se termină cu biruința luminii.
Tembi Locke, frumoasa actriță americancă de culoare, este unul din aceste spirite tari care a trecut prin purgatoriul durerii pierderii soțului. A unui bărbat care, deși de altă culoare, naționalitate și cultură decât ale ei, s-a încăpățânat să creadă în destinul lor măreț, pornit de la declarația de dragoste a unei modeste invitații în propriul său restaurant.
Memoir-ul lui Tembi Locke este o călătorie autentică și copleșitoare care ne poartă prin mirajul îndrăgostirii, prin iadul doliului, dar și prin lungul drum al vindecării, al reînvățării vieții de unul singur. Și ceea ce, inițial, părea să o despartă iremediabil de Saro – tradițiile, cutumele, diferențele de cultură și mentalitate – ajunge să o ajute, finalmente, să își reconstruiască viața. Empatia oamenilor simpli din rândul cărora se trăgea Saro, înțelegerea profundă a durerii ca emoție pur umană, ce nu are granițe de limbă, cultură ori rasă, frumusețea neîmblânzită a peisajului sicilian, puterea ritualului pregătirii hranei, toate acestea au constituit trepte ale parcursului către regăsire și vindecare. Se relevă puterea vindecătoare a hranei în comunitățile închegate, în totală opoziție cu devierile patologice pe care aceeași hrană, consumată solitar, ca mod de supracompensare pentru traumă, le poate crea. Ceea ce a salvat-o pe Tembi Locke de la a deveni (poate) o bulimică sau o anorexică, a reprezentat-o conectarea cu o lume în care tradiția preparării hranei este lege, iar legăturile sociale pe care ritualul pregătirii ei le creează definesc comunitatea și dau sens solidarității.
„Și deodată am simțit că vreau să mă prăbușesc în brațele lui păroase. Se înmuiase ceva din mine. Acest sătuc îmi dădea astfel de lucruri, pe care L.A. nu ar fi putut să mi le ofere niciodată. Tipul de la băcănia din Silver Lake nu știa că soțul meu a murit, deși îmi făceam cumpărăturile acolo săptămânal, de ani de zile. Aici, un vânzător de fructe al cărui nume nu reușeam să mi-l amintesc, știa și şi-a amintit că soțul meu murise.”
Felul onest și vibrant în care autoarea se deschide către cititori spre a le împărtăși dragostea, pierderea, dar și regăsirea, e ca o călătorie prin care Tembi Locke ne poartă, ținându-ne ține strâns de mână, exact în același mod în care a fost ținută și ea, sub un soare nemilos, prin labirintul durerii și al disperării, de o femeie puternică.
Tembi Locke, „De la zero”, Editura Trei, anul publicării: 2023, traducere: Alunița Voiculescu, nr. pagini: 432
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Unsplash / Samuel Ferrara
scrie un comentariu