Nicoleta Șimon a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Transilvania” din Brașov și un master în Inovare culturală. În prezent este doctorandă a aceleiași facultăți și studentă la Regie de Film la UNATC „I. L. Caragiale” din București. A publicat poezie pe platformele O mie de semne, Sangri-La Artistic Ground, Noise Poetry, Haimanale Literare, citestema.ro, precum și în revistele Ficțiunea Optm, Golan, Planeta Babel și Familia. De asemenea, este prezentă în antologiile: Generația O mie de semne (Casa de pariuri literare, coordonator Gelu Diaconu) și Ce-ți spui noaptea înainte de culcare (Cartex, coordonator Mihai Marian). În anul 2024 debutează editorial cu volumul de poeme ingrats, apărut la editura Cartex, în colecția Amaterasu, coordonată de Ramona Boldizsar.
Volumul este structurat pe trei secțiuni, având denumiri în limba engleză: 1st impact, 2nd impact şi 3rd impact (de altfel, majoritatea titlurilor sunt în limba engleză, însă poemele sunt toate în limba română). De asemenea, atât titlul volumului cât și titlurile celor trei secțiuni sunt redate mai întâi cu caractere japoneze, dar întrucât nu cunosc limba japoneză nu voi insista pe acest aspect.
Încă de la primul poem observăm tendința Nicoletei Șimon de a dezvolta un discurs poetic în egală măsură tehnic și umanist, căutând să obțină un echilibru între folosirea termenilor din sfera „prozaismului” urban și cuvintele percepute îndeobște ca definind nuanțe ale umanului:
„sunetul sirenelor perforează geamul/ la granița maturității/ aripile se transformă în scrum de țigară/ inspiri și expiri aerul toxic/ corpul mecanic suprasolicitat de căldură// estetica blocurilor comuniste/ suprascrie sistemul capitalist/ dincolo de ferestre/ corpurile se coc mult prea repede/ rămășițele lor rămân îmbibate în pături/ când vin chiriașii/ se minunează de umbrele ascunse// privești trecătorii/ cu picioarele cauciucate/ străinul se aruncă în ciment/ străinul e acum un monument/ când scrumul lovește asfaltul/ acesta se cutremură/ după care/ liniște”.
Încă din acest poem de deschidere se poate sesiza și o anumită tensiune latentă, care pare să se insinueze din cauza unor discrepanțe, poate a unor disocieri. Iar invocarea și repetarea cuvântului „străinul” denotă faptul că însăși poeta se simte străină sau mai degrabă înstrăinată într-un mediu care nu îi este propriu și cu atât mai puțin propice. De altfel, starea de tensiune interioară reiese foarte bine și din versurile:
„în copilărie am crezut că voi rămâne vie/ sistemul nervos cedează primul/ se taie respirația/ musculatura îndoită”.
Cum era și firesc, apare și nevoia poetei de a evada din jungla orașului, de a se pune la adăpost într-un mediu familiar, care nu poate fi altul decât în casa bunicilor. Însă din păcate și aici atmosfera este una apăsătoare întrucât nici bătrânii familiei nu au fost scutiți de necazuri. Astfel ni se dezvăluie inclusiv secretul unei traume transgeneraționale pe care poeta este obligată să o ducă mai departe:
„de câte ori o vizitam pe bunica îmi făcea un ceai de plante/ mă întreba de ce stau pe întuneric/ într-un an mi-a povestit despre o rudă/ care s-a sinucis/ întregul sat a pomenit-o/ în aceeași familie a avut loc un al doilea suicid/ dar ca un copil mijlociu/ a fost uitat// tot ea mi-a spus că aș fi putut avea un frate/ în imaginile din oglindă parcă vedeam sinucigașii/ - mai ieși și tu la soare că-ți strici ochii/ - bunica știe ce e mai bine// stăteam în curte cu căștile pe urechi/ ascultând un podcast/ cineva spunea că limacșii sunt dovada lui dumnezeu/ când l-am stins am auzit-o/ strigându-mă pe numele altcuiva”.
Întrucât nici mediul familial nu pare să mai fie unul sigur, poeta își caută liniștea în altă parte, și cea mai la îndemână zonă pentru regăsirea de sine se dovedește a fi religia, respectiv credința. Numai că și în această nișă se interpun o serie de piedici, cum ar fi discrepanța dintre nevoia de liniște, care să ajute la reculegere, și tumultul orașului care face mult mai greu de atins starea de rugăciune:
„helios urcă deasupra bisericii de fier/ & umbra lui crist se sacrifică luminii/ sub luminile roșii/ orașul și-a avortat locuitorii/ brațele mele își ascund articulațiile/ & se întind rigide să ajute la ascensiunea/ globului crescând// de cealaltă parte a orașului/ pietrele rămân creștine/ zeul păgân este respins de copacii/ care apără grădina/ sub umbrele reci/ osemintele dorm netulburate/ braţele mele ridicate amorțesc/ brațele bunicii s-au tăiat ca maioneza/ căutători de neon printre clădiri/ T marchează locul”.
Toate poemele din volumul ingrats nu sunt altceva decât încercări ale poetei de a evada din haosul orașului, care devine și haosul său personal, într-o zonă a cunoașterii de sine, aducătoare de pace interioară. De remarcat modalitatea în care Nicoleta Șimon reușește să conducă tensiunea inerentă acestor căutări interioare, prin toate cele trei secțiuni ale volumului, dar și iscusința cu care jonglează cu limbajul poetic astfel încât să obțină acel echilibru dintre material și spiritual, dintre tehnic și uman, dintre traumă și liniște, fie ea și temporală.
Așadar, avem de a face cu un debut puternic, echilibrat, care anunță deja o poetă în plină evoluție. Succes!
Nicoleta Șimon, „ingrats”, Editura Cartex, anul publicării: 2024, nr. pagini: 72
Cartea poate fi cumpărată şi de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Matthew Henry / Unsplash
scrie un comentariu