Ioana Drăgan poartă şi vocea de… moderatoare (de la emisiuni culturale măiastre), calmă, curgătoare, dar sigură, în proză. Este ceea ce leagă diferitele momente narative, cele scripturale, de la începuturi până la recentul roman, În căutarea nefericirii. S-ar părea, la prima vedere, că oralitatea, de necontestat, este firul care străbate povestirile, nuvelele, microromanele şi, în fine, romanul, dar formulele narative nu sunt deloc liniare.
Antologia publicată la Editura Litera, Colecţia Biblioteca de Proză Contemporană, Poveşti misterioase cu femei şi alte vietăţi, 2022, indică formule epice cu virtuţi mai mari decât cele neorealiste. E o diversitate de stampe, de la cele groteşti, dezinvolte, la unele capricioase, frământate, strecurându-se şi în oniric, scurtmetraje care surprind o arie tipologică din care se vor hrăni, în substanţă, şi următoarele „vietăţi”, oricât ne-ar plimba autoarea prin diferite momente de existenţă sau locuri. De câteva ori am avut impresia ca stau în faţa vreunui Rinocer, ca desen, de Dürer, parcă m-aş fi uitat şi la Calicul burtos… al lui Rembrandt, dar tuşele despre „femei şi alte vietăţi” defilează ca într-o adevărată proiecţie filmică în bestiarul care se dovedeşte (prea)uman.
Să spunem că un sâmbure mereu combativ, o luare în răspăr, dă actualităţilor, farselor narate, tipologiei clasice, evenimentelor acel unghi dramatic ţâşnit în vocea conducătoare de narator, care e vivace sub aparenta curgere calmă sau ataşare de reflector, creionat scurt sau cu desfăşurătorul. Raportul dintre părţile bestiarului din Vietăţi şi femei…, gândaci, găină, gâscă, cocoş, vacă, râmă şi vreo „istorie din vis” este acela al totalizării umanului în nuditatea lui. De această posesie a cotidianului Ioana Drăgan se desprinde (şi) prin aceste povestiri, unde nervul satiric e ascuţit ca un vârf de creion.
O farsă cum este cea a lui nea Sică, de pildă, ajunge letală. Din momentul în care începe să o vadă pe soţie ca pe o gâscă, îşi distribuie gesturile, până şi în intimitatea familială, înspre o aşa potrivire:
„Doamne fereşte, dacă-i posibil la vârsta lui s-o ciupească de fund! Ce târtiţă fenomenală, gândea tata Sică… iar noaptea… o pipăia pe mama Reli, plimbându-şi mâinile pe rotunjimile cărnoase…”.
Gâsca, însă, cumpărată de la piaţă de bărbat, va fi îndelung preparată, iar prânzul ajunge pomana mortului, cu aceiaşi invitaţi, vecinii, moment căruia i se mai adaugă o tuşă grotescă, uitaseră să mănânce coliva. „Săracu tata Sică”, sună ultima propoziţie, auctorială, dar formula, constatatoare, este cu tăiş, cum adesea procedează Ioana Drăgan, şi prin alunecarea continuă de la stilul indirect la cel indirect liber sau direct. Se creionează pentru cititor o aşteptare întoarsă pe dos, acolo unde zac aţele carenţelor umane, ale mentalităţilor, stereotipiei, sloganului, conformismului sau nepăsării. Şi asta în mediul familial, social, publicistic, etc.
Cu o linie clară, adusă în lumina zilei ca să fie mai… crudă, Istoria din vis proiectează pe ecran („pe perete…”) povestea profesoarei, marcate de frică dar şi de dorinţa de a expune momentele istorice în viziune neconformistă într-o vreme improprie adevărului, şi asta printr-un reflector neaşteptat, o elevă neadaptată anchilozei familiale şi educaţionale etc. Dar un tic de limbaj, caracterologic şi el, al profesoarei de istorie, trece şi în visul fetei, apoi în altul, se preia ridicolul „mămică”, deşi noile realităţi, expuse de fată, sunt puse sub lupă ironică, iar deliciul este total.
O proză din volum, Grasa, devine emblematică şi pentru poziţia narativă a Ioanei Drăgan, una, adesea, a echilibrului dintre înţelegerea personajului, realităţilor, şi cruzimea, farsa evenimenţială cu ridicolul în faşă sau expus, dar şi cu dramatismul final. Este lucrat un portret în mişcare, al fetei obeze, cu toate necazurile provenite de aici. În momentul în care ea se… bovarizează, se autoînşeală că a slăbit 20 de kg pentru că aşa arată, şi după verificare personală, cântarul uzual, intervin momentele cele mai groteşti cu putinţă. Cele cu îmbrăcămintea, cu întreg comportamentul fetei în oraş, dar şi cu finalul tăietură, creion tipic autoarei. Astfel, după rătăcirea fetei pe străzi şi ultima cântărire, cu omiterea, mai tare decât un desfăşurător, a momentului, cât şi a nopţii la poliţie, luciditatea pare o cruzime. Vechiul statut, plin de complexe, morbid, se reinstalează.
După „vietăţi” vine rândul jurnalului în scrisul Ioanei Drăgan. Poveştile Monei sunt nu doar excursul unui personaj, ci şi al autoarei care găseşte trei formule narative pe acelaşi fundament, jurnalul. Împărţit în trei acte, Jurnal de vedere, Istanbul, mon amour şi Visul Alzheimer, ceea ce m-a surprins a fost, alături de acea continuitate în satirizarea hidrei actuale, proiecţia locurilor, aici extinse, apoi, o nouă direcţie pe care o ia, în prima povestire, naraţiunea. Ceea ce se configura în Istoria din vis, onirismul cu funcţie revelatorie, capătă aici o mutaţie. Este vorba de vederea, de fapt viziunea, dată de iluzie, mai ales catoptrică. Subintitulată „o poveste simplă”, naraţiunea e, însă, dublă. Una a jurnalului scris în tuşe realiste, credibile, verosimile, şi alta dublă, ceţoasă, care ţinteşte proiecţiile fetei. Ea ar vrea să poarte ochelari ca pe o altă… vedere asupra lumii. Textul conceput în iluzie optică e, de fapt, cel revelator, întrucât Mona refuză realitatea, una a familiei tradiţionale, şi cu accente meschine, alta studenţească, văzută tot în negativ, dovadă jurnalul prim. În Realia se desfăşoară şi momentul erotic, dublat strâmb de cel iluzoriu. Mona se îndrăgosteşte de oculist, încearcă să reziste la început dorului de apropiere faţă de bărbat. Faptul că nu poartă ochelarii sau îi poartă sporadic, că vede limpede doar până la o anumită distanţă sau i se înceţoşează… viziunea face să se desfăşoare cealaltă naraţie, vizionară. Acest al doilea text e unul de proiecţie cinetică, extrem de incitant, cu motivul oglinzii pus în abis. Şi într-un text suprareal, marcat grafic. În asemenea spaţiu reflexiv şi cathartic totodată se petrece revelaţia „dorului”. Scris tot la persoana I, noul jurnal, sacadat şi întrerupt de realitate, stă faţă în faţă cu cel satiric. Fata trebuie să parcurgă tot traseul „vederii” interioare ca să ajungă la… capătul lucidităţii, cu tăietura ei dură, ca tot ce înseamnă la Ioana Drăgan viziunea de adâncime.
Semnele oglindirii de lumi prin lentilă, chiar şi deformatoare, anamorfotică, sunt strategic plasate în această povestire. Din jurnalul propriu-zis aflăm, înainte de a se consuma dragostea, o proiecţie catoptrică a dorinţelor erotice:
„… să-l văd punându-mi chiar el lentilele cu dioptrii din ce în ce mai mari, să-l văd dureros de clar, riguros şi sigur, meschin, dar exact, prin prisma sticlei”.
În jurnalul din jurnal, cel al iluziilor, cu persoana gramaticală înstrăinată şi ea, în fiinţa fetei s-a întâmplat rătăcirea:
„O să se uite în oglindă şi n-o să-şi recunoască trăsăturile în imaginea fără contur pe care i-o redă ovalul. O fată fără desen, în care se pierd unele înr-altele componentele, ochii, nasul, bărbia, genele, sprâncenele şi gura, la fel de palide ca obrazul, o pată albă, imobilă.”
Când dragostea nu mai este o iluzie, fata se hotărăşte să poarte ochelari, iar sticla o face să vadă realitatea aşa cum e, în tuşa ei crudă, posesivă:
„.. vedeam în clar feţele trecătorilor. Lumea înconjurătoare mă stăpânea până la urmă, un triumf, am gândit zâmbind, un adevărat triumf pentru realitatea asta sigură şi pentru portretele oamenilor, limpezi ca etichetele de pe alimente”.
Deşi ironic finalul cu „ochelarii şi destinul”, însăşi rezistenţa la realitatea cea limpezită, golită de sens, a fost învinsă. Dar naraţiunile ulterioare ale Ioanei Drăgan vor porni altă cruciadă cu actualităţile. Mafalda e scrierea cea mai ucigătoare prin dramatism, care surprinde spiritul vremii din încheieturi.
Ioana Drăgan, Poveşti misterioase cu femei şi alte vietăţi, Editura Litera, anul publicării: 2022, nr. pagini: 480
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu