Dex-ul ne spune că igluul, întâlnit în regiunile polare, este o colibă sub formă de cupolă realizată din gheață și zăpadă sau din blocuri de zăpadă suprapuse. Igluul, prezent în titlul noii cărți de poezie semnate de către Alexandru Ovidiu Vintilă, devine o metaforă a înghețului existențial. Consecința acestuia constă în răceala survenită în urma unei înstrăinări pe care mediul înconjurător, atât de cameleonic și derutant, îl răsfrânge asupra sensibilității individului însingurat care observă cu luciditate mersul schizoid al lumii.
În altă ordine de idei, poetul se retrage într-un igluu al propriei sale memorii, în încercarea de a se adăposti de un real incert și instabil. Întreaga desfășurare de secvențe poetice, alerte, scoate la suprafață numeroasele fracturi existențiale, destul de persistente la nivel senzorial, mnemonic, evenimențial sau erotic. Numai că senzația de răceală, de îngheț mai survine și din direcția unei instabilități umane sau identitare, a unei legături cu spațiul înconjurător, pline de ambiguitate și de luciditate contondentă, o anxietate a apropierii de celălalt, o ambianță crepusculară a spectacolului cotidian, surprins în diverse spații geografice ale alienării. Acestea toate reprezintă straturile suprapuse aglutinant și strivitor, ale acestei memorii-iglu prezente în miezul bulversant al existenței cotidiene.
Observarea frustă a realității scoate la suprafață o relație paradoxală. Suflul schimbării adus de primăvară întâmpină discontinuitatea peisajului în care predomină un aer de artificialitate generat și de sentimentul de înstrăinare care imprimă mișcărilor sau spațiului o notă nevrotică:
„la temelia de piatră a ierbii/ vine întâi primăvara/ într-o după-amiază/ am văzut nepăsarea discontinuă/ a tuturor trecătorilor/ traversau inuman străzile” (Sunt lucruri care nu au sfârșit)
sau
„îndărătul unui soare/ apatic/ era camera noastră/ fără ferestre/ și atât/ îmi zic/ și-n zilele următoare au venit zăpezile/ și pungile de plastic au fost bătute/ zdravăn de vânt/ fiindcă oamenii/ oamenii sunt la fel de neutri” (Centrul lumii).
Când pereții acestui iglu improvizat își pierd consistența, sentimentul de siguranță pălește și el, întrucât realul de afară izbucnește în interior, dezarmând simțurile sau percepțiile și instituind o stare de permanentă confuzie, care nu ne lasă „să ne distingem,/ între o irealitate și alta” (vocile din veliko târnovo 5.), pendulând între extreme: „prin urmare/ iată-mă/ viu/ mort” (9.). Și, totuși, o seninătate imperturbabilă acoperă cu un lințoliu al resemnării toată această realitate perturbată, în care pierderea legăturii dintre om și cuvânt lasă în urma ei o libertate stranie, destul de incomodă, care activează, parcă mult prea brusc, mecanismele unui declin deopotrivă uman și existențial:
„Ne-am trăit toate lucrurile/ și aerul/ ni l-am respirat singuri/ în piața sfântul spiridon din oraș/ mirosea intens a mărar și urzici/ de primăvară/ în mod obișnuit/ omul era strâns legat de cuvânt și cuvântul/ de om” (8).
Tentația reflexivității capătă relief în momentul în care observația socială are accente de frondă. La adăpostul moralei publice, aparențele celor mulți sunt cele care mimează un confort și o stabilitate atât de iluzorii, chiar deșarte. O ierarhie a aparențelor va cunoaște fluctuații de temperatură spirituală care nu face altceva decât să perturbe, distanțând, separând și mai mult lumile fiecăruia:
„la adăpostul moralei publice ne încălzim/ toți/ precum/ câinii,/ strict ierarhic,/ pe linia cu suișuri și coborâșuri/ care ne înconjoară lumile” (Capitalul simbolic al a-normalității).
Senzația unei degringolade aflate în plină desfășurare pare să instituie, întocmai ca un ascuns aparat opresiv, o frică generală care uniformizează umanul și temporalul, reunindu-le sub cupola aceluiași numitor al vrajbei și al lipsei de ideal sau personalitate. Într-un peisaj tern, mortificat, predomină o însingurare amară, evocată într-un ton sarcastic-sapiențial. Un peisaj în interiorul căruia nu mai există niciun înainte, așa cum, înapoi, toate urmele reîntoarcerii salvatoare au fost șterse:
„Așteptam să irumpă o nouă epocă de aur/ o bizarerie specifică și un atribut/ al fricii de-a nu/ ne mai întoarce din drum/ era o vreme a vrajbei și mă simțeam ocult/ în zilele mele lungi stăteam prăbușit/ (din stradă/ toate străluceau/ în lumină/ o apă a curs/ ore în șir/ de la vărsare spre izvor)/ am plecat împreună/ și în urma noastră/ nu am văzut nimic/ nimic nu am văzut în urma noastră” (Epoca de aur).
Din nou, senzația înghețului atemporal și aspațial ia în stăpânire simțurile. Este proiectat un peisaj devitalizat parcă, opacizat, surprins în discrete și palide nuanțe suprarealiste. O tot mai constantă direcție a dezagregării se resimte pretutindeni în jur, indiferent dacă aceasta vizează omul, pasărea sau locul. O senzație acută de pustietate unde predomină suprapuneri aglutinante, o tensiune a unor absențe nebănuite, în locuri unde stăpânește o senzație tot mai acută de inconsistență sau imponderabilitate umană și obiectuală:
„Din nou/ soarele/ se dezmeticește opac pe caldarâm/ în frig/ și în văzduh/ peste umbrele unor blocuri în pantă/ chipuri amestecate/ păsările noastre de gheață/ nevăzute și ireale/ ne zâmbesc/ ne zâmbesc/ genuin/ întotdeauna/ la răstimpuri/ acolo unde nu se mai poate/ nu se mai poate/ și totuși/ lumea continuă așa cum e/ de la Iisus încoace/ Dumnezeu e altul același/ peștele mic înghite peștele mare” (Păsările noastre de gheață).
Ajungi la finalul acestui volum, pe parcursul căruia te-a urmărit constant senzația de imponderabilitate, de fragilitate a relațiilor umane și nu numai. Te întrebi cât de rezistent și de sigur e acest iglu și cum sau cât te poate, în primul rând, salva de tine însuți?!
Alexandru Ovidiu Vintilă, Iglu, Editura Eikon, anul publicării: 2022, nr. pagini: 102
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Marco Bianchetti / Unsplash
Foarte consistentă și pertinentă analiză! Felicitări autorului volumului și recenzorului! La căt mai multe asemenea cronici!P.Abutnăriței
Mulţumim pentru mesaj şi pentru că apreciaţi ce apare pe citestema.ro!