elefant.ro

„Câteodată, nimic nu poate avea greutatea cuvintelor. Adesea mincinoase, adesea înşelătoare, sunt întotdeauna alinări de neînlocuit.” – Maryse Condé, „Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem”

Considerată o voce puternică în literatura contemporană, Maryse Condé s-a născut în Guadelupa în 1937 şi a studiat la Paris, având ca specialitate literatura engleză. A predat şi a tradus în Côte d’Ivoire, Guineea, Ghana şi Senegal. Şi-a continuat cariera în Franţa, iar cărţile sale au fost îndelung premiate la nivel internaţional: Moi, Tituba, sorcière… Noire de Salem (1986, Grand Prix Littéraire de la Femme), La vie scélérate (1987, Prix Anaïs-Ségalas acordat de Academia Franceză), Desirada (1997, Prix Carbet de la Caraïbe et du Tout-Monde) şi En attendant la montée des eaux (2010, Grand Prix du roman métis).

Ocupând un loc important în literatura feministă şi postcolonială, Condé a primit premiul Noii Academii Suedeze în 2018, ca reacţie a faptului că în acel an nu fusese acordat premiul Nobel pentru literatură.

Cu fire invizibile care o leagă pe Tituba de literatura lui Toni Morrison şi a lui Ben Okri, această carte îşi găseşte totuşi propriul echilibru, îndreptându-se către un public care va regăsi în personajul principal o fiinţă fragilă şi curajoasă în acelaşi timp, cu dorinţe fireşti, adesea naive, cu o inimă pe care şi-o cunoaşte prea bine şi care nu o va scuti de durere.

Tituba crede în spirite, vorbeşte cu propria mamă, Abena, cu bătrâna Man Yaya care a învăţat-o tainele şi leacurile pământului, şi, mai târziu, chiar cu Hester Prynne, protagonista din Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne şi cea care îi devine prietenă şi exemplu, dincolo de graniţele acestei lumi.

Tituba iubeşte cu o inimă plină de tinereţe, căutând într-o viaţă crescută pe plantaţiile de sclavi din Barbados acele mici firimituri care fac viaţa suportabilă. O vreme îşi construieşte, liberă, un adăpost, acolo cunoaşte gustul libertăţii, însă iubirea pentru John Indian îi aduce cu sine lanţuri noi.

Comerţul cu sclavi o poartă până în America, acolo unde în satul Salem va cunoaşte răutatea oamenilor albi, va înţelege ura care mocneşte în fiecare casă din acea comunitate puritană şi va fi cea care va scăpa execuţiei din urma proceselor vrăjitoarelor din Salem (1692-1693). Pornind de la această parte adevărată a istoriei, Maryse Condé o reînvie pe Tituba, o aduce din nou în atenţia lumii şi îi oferă un nou final faţă de cel real, necunoscut şi închegat doar din zvonuri.

Chiar şi Maryse Condé scrie despre ea că a vrut să o inventeze de la zero pe Tituba, să îi ofere „o copilărie, o adolescenţă, o maturitate” şi să facă din ea „un fel de erou feminin, o eroină epopeică”.

Şi, într-adevăr, în jurul Titubei se reconstruieşte „fericirea amară a vieţii de sclav, îndoielnică şi mereu primejduită, adunată din fărâme neînsemnate”, iar meditaţiile ei asupra propriei vieţi, asupra propriilor sentimente şi asupra celor din jur ne arată firul drept pe care ar trebui să-l urmăm indiferent de ceasul istoriei. Tituba e un înger al vieţii într-un timp nefast al istoriei, însă găseşte în ea forţa, privind des către femeile generaţiilor din urmă, de a lua decizii care o ajută să meargă mai departe. Tituba nu vrea să fie uitată, vrea un cântec al ei, e o curajoasă, dar şi o inimă plăpândă care se frânge de dor şi de iubire. Este, în mii şi mii de feluri, fiecare dintre noi: „Şi când te gândeşti că îi înfricoşam, eu, care simţeam în sinea mea numai duioşie, numai milă! Da, desigur! Aş fi vrut să asmut vântul ca pe un câine dezlegat din lanţ şi să-l fac să-mpingă-n larg casele albe ale stăpânilor, să poruncesc focului să-şi înalţe flăcările şi să-l fac să mistuie până când toată insula ar fi fost purificată, nimicită! Dar nu aveam deloc puterea asta. Eu nu ştiam decât să alin!”.

Nedreptăţile se ţin lanţ, cum altfel, într-o viaţă de sclav, acolo unde injustiţia e literă de lege, acolo unde albii varsă nemilos sângele sclavilor. Însă Tituba iubeşte, îi iubeşte şi pe copiii albilor până când înţelege măsura în care răutatea se întinde ca o pânză lipicioasă a unui păianjen înfometat. Va apela şi ea la acele leacuri învăţate de la Man Yaya, pentru ea vor fi mici ghiduşii. Claritatea emoţiilor sale e cea care o aduce însă, de fiecare dată, la lumină, cea care îi face dreptate în miezul unui destin crud: „Vorbeau despre mine şi mă ignorau. Mă ştergeau din catastiful oamenilor. Eram neom. Un spirit. Mai nevăzută decât spiritele, căci ele măcar aveau o putere de care se temeau toţi”. Tituba se învinovăţeşte şi se iartă, o iartă şi pe mama sa, Abena, care nu ştiuse să o iubească în timpul vieţii, iartă nevredniciile celor care îi ies în cale şi care o duc în spatele gratiilor.

Puterea sa de a o lua de la capăt vine dintr-o creştere pe care Condé o subliniază delicat, rând cu rând. Poate că e singură, în cele mai multe momente, însă vântul, apa, soarele şi spiritele care îi vorbesc Titubei nu au vârstă şi nici nu o păcălesc. Într-un alt context, într-o altă viaţă, Tituba ar fi cucerit munţii şi lumea întreagă. Dar aşa, în universul său străbătut întotdeauna de stăpânii de sclavi, Tituba îşi cucereşte propria lume, propriul for interior, ca o floare „cu o culoare delicată care înmiresmează şi luminează împrejurimile” şi, totodată, cu forţa unui uragan care nu vrea să se supună, care nu suportă umilinţa, înjosirea, nedreptatea:

„Am urlat şi, cu cât urlam mai mult, cu atât tot îmi venea să urlu. Să-mi urlu suferinţa, revolta şi furia de neputinţă. Ce lume era asta care făcuse din mine o sclavă, o orfană, o paria? Ce lume era asta care mă despărţea de-ai mei? Care mă obliga să trăiesc printre oameni care nu-mi vorbeau limba, care nu-mi împărtăşeau credinţa, într-o ţară posacă, neprimitoare?”

Tituba rescrie istoria prin gândurile şi acţiunile sale, prin ceea ce observă şi înţelege pentru prima dată, prin ceea ce ştie că are datoria să facă. Lumea albilor din secolul al XVII-lea şi sclavia care va continua până în secolul al XIX-lea sunt răul deplin, care se perpetuează printr-o cruzime şi isterie lipsită de raţiune: „Tot oraşul vorbea numai despre execuţia asta. Cei care luaseră parte la ea le povesteau celor ce nu apucaseră să vadă cum femeia numită Glover urlase, văzând moartea, ca un câine care urlă la lună, cum sufletul îi ieşise din trup în formă de liliac în timp ce o mâzgă greţoasă, dovada sufletului ei întunecat, îi şiroia de-a lungul steblelor ei de picioare. Eu nu văzusem nimic de felul ăsta. Luasem parte numai la un spectacol de o barbarie cumplită”.

Tituba e o eroină modernă, cu demnitatea ei, cu dragostea ei faţă de viaţă, de cei care ajung să o rănească sau să o dea uitării. Găseşte o forţă pentru a o lua de la capăt, pentru a porni o răscoală, pentru a iubi, din nou şi din nou. Îşi cunoaşte demonii, dar şi îngerii. Şi a ştiut, cu siguranţă, că numele său va fi nemuritor, că despre ea se va vorbi şi peste alte sute de ani, când se vor da în continuare lupte pentru egalitate şi libertate, când mulţi oameni vor avea nevoie să o cunoască pe Tituba, chiar şi pentru a se salva din închisoarea propriei vieţi.

Maryse Condé, „Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 288, traducere: Alexandra Cozmolici


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Tess pe Unsplash

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here