După Felii de lămâie (proză scurtă) și Spulberatic (roman), scriitoarea Anca Vieru oferă cititorilor care îi îndrăgesc literatura un nou volum de proză scurtă, Fără poză de profil, apărut tot la Editura Polirom, în colecția EGOproză.
Colecționară de momente, oameni și întâmplări, Anca Vieru dovedește, cu succes, că proza scurtă se poate scrie la un nivel mult mai înalt. Ceea ce îi reușește prin acest nou volum este, fără îndoială, remarcabil, iar cei care așteptau un nou roman trebuie să știe că nu vor fi dezamăgiți de volumul de povestiri Fără poză de profil. Peisajul urban e în armonie cu personaje din cele mai diverse, cu voci pe care Anca Vieru le stăpânește perfect, pe care le modifică de la un text la altul, de la un personaj la altul, cu o măiestrie de acrobat. Proza Ancăi Vieru devine adesea cinematografică, un efect al fineții detaliilor, inclusiv al celor care țin de psihologia personajelor, de vocile veridice, palpabile, de întâmplările care, deși ne întorc adesea spre trecut, sunt mai vii și prezente ca niciodată. Personajele trec de orice bariere, vin spre noi, ne cuceresc pagină cu pagină, devin parte din ceea ce credeam că știm despre viață. Să citești trăind, iată o reușită a literaturii de calitate.
Fotografia unește aici, tehnologia devine uneori un liant care face posibilă întoarcerea spre trecut, reunirea unor punți care, altminteri, ar fi fost de netrecut. O traumă din copilărie se revarsă asupra prezentului, o fotografie unește o mamă și o fiică, un nasture conduce spre un punct dureros al vieții („Souvenir”):
„ – Când mi-au demolat casa, în ’88, și a trebuit să mă mut cu toate lucrurile în apartamentul ăsta, am renunțat la hainele lui unchi-tu, că nu mai aveam unde să le țin. Dar am păstrat nasturii. Toți. De la paltoane, de la cămăși, de la pijamale și sacouri. I-am tăiat și i-am cusut pe cearșaful ăsta, ca să nu se piardă. Uite, mi-a zis și a pus arătătorul pe niște nasturi mari, negri, ăștia sunt de la paltonul de stofă pe care i l-am făcut în ’64, după ce-a ieșit din închisoare”.
Multe dintre personaje și întâmplări sunt neobișnuite, sunt fragmente de viață care ar putea să nu aibă cum să existe cu adevărat. Numai că felul în care scrie Anca Vieru le demonstrează nu doar șansa reală la o existență inedită, ci și abilitatea lor de a ne transpune în poveste, de a ne face martorii muți ai unor evenimente pe care le vom crede parte din viețile noastre. De fiecare dată, vraja are în centrul său o fotografie sau un moment fixat în timp, un cadru din care se desprind mai multe destine. Sunt lecții, sunt mărturii, sunt scene la care vom reflecta pentru a țese mai departe povestea, pentru a înțelege cum putem continua firul propriei istorii după ce am parcurs atât de multe vieți într-o singură carte.
Jocul aici, dincolo de diversitatea remarcabilă a vocilor și a personajelor, e un acord tacit pe care autoarea îl face cu cititorul. Va trezi în noi amintiri pe care nu le-am avut sau pe care nu știam că le avem, va diseca atent relații de cuplu, de familie sau colegiale, va scoate la iveală frământări aproape nelumești și, în același timp, atât de însemnate. Fotografia e parte din poveste, parte din joc, element esențial în această lume a întâmplărilor de care nu ne putem desprinde („Roibu”):
„Am încercat să-mi amintesc expresia bunicului Anton din poză. Probabil arăta fericire. Probabil. Cumva, pentru mine lucrurile păreau altfel, fiindcă eu știam continuarea poveștii. Și m-a gândit cât de înșelătoare poate fi o poză. Cât de înșelător este să te uiți la o poză și să o îmbraci în ceea ce știi, chiar dacă nu se vede. Să-i adaugi momentele de dinainte și de după. Și, de fapt, dacă rămâi fără poză, să nu mai poți să ți-o amintești, fiindcă poza e un moment din atâtea altele, iar tu știi toată povestea.”
În „Souvenir”, în „Dragă Mirela”, în „Roibu” și în multe alte texte din volum, trecutul sau adevărul, după caz, ies la iveală prin suprafața cotidiană. Proza ei coboară în dramele istoriei sau în cele personale cu o delicatețe aparte, ca atunci când treci cu lingurița de spumă și ajungi la miezul crocant al unei prăjituri extraordinare. Și totul este, în același timp, „ca o spirală a vinovăției, „ca un lanț în care fiecare avea rolul lui”. Mai apoi, dincolo de seriozitatea scrisului, își face loc, ca în „Povestea scaunelor vorbitoare”, o blândețe a scrisului, ca de basm:
„Era frumoasă, cu părul castaniu ondulat și, spre deosebire de femeile măritate din sat, care-și acopereau capul cu basmaua, ea își ținea părul strâns într-un coc lejer, iar zulufii îi alunecau mereu pe ceafă sau pe lângă urechi. Oamenii din sat se uitau, dădeau din cap, dar nu-i ziceau nimic. Las-o să se bucure cât poate, ziceau ei cu tristețe când nu era ea de față. Avea și niște ochi mari, care în casă erau clari ca o apă curgătoare, iar afară schimbători precum vremea. Azurii, cenușii ca fierul, verzi-mlaștină sau roșcați ca pietrele din apă la apus, toate culorile cerului și pământului se vedeau deja în ochii ei de când deschidea ușa să iasă. Uneori mă gândeam că avea puterea să influențeze vremea doar clipind din ochi”.
Este, din nou, o convenție, o înțelegere nevăzută dintre autor și cititor, un mod al lecturii de a-l atrage pe acesta micșorând și mărind alternativ distanțele, coborându-l cu chipul spre un neant al trăirilor pentru ca mai apoi experiența să îmblânzească, să aline, să-l poarte pe cititor pe ape mai line, dar numai la suprafață căci trecutul pândește, lumile profunde din spatele aparențelor sunt gata să iasă la iveală, personajele sunt mereu pe punctul de a se da de gol, de a-și retrăi trecutul, de a scoate la iveală unele dintre cele mai grele secrete. Ce bogăție de întâmplări și personaje, ce tapiserie îndrăzneață de volume și tonuri!
Nu e despre o lume care are nevoie de fotografii pentru a supraviețui, ci despre oameni care au nevoie de trecut pentru a merge mai departe, de dovezi ale unor lumi care au existat, de oameni care să le asculte poveștile, martori ai unor experiențe și trăiri, amfore care să ducă totul mai departe întocmai ca acest volum pe care veți dori să-l recitiți și repovestiți.
Anca Vieru, Fără poză de profil, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 200
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: dylan nolte / Unsplash
scrie un comentariu