Interviu cu Adrian Georgescu – „Cel care jonglează cu umorul”

Jurnalistul Adrian Georgescu aparţine unei specii rare în presa românească. În urmă cu un an şi jumătate a rupt contractul cu Gazeta Sporturilor devenind freelancer. „Câştig mult mai bine aşa. Sigur că a fost un risc, dar care-i hazul dacă nu e şi riscant?”, spune Adrian. Astăzi este colaborator la cotidianul amintit, la Evenimentul Zilei, Eurosport şi Realitatea. Este spiritual, spontan, iar cuvântul reprezintă pentru el un fel de săgeată „otrăvită” cu umor. Probabil, dacă nu a şi făcut-o deja, ar fi în stare să trateze cu zâmbetul pe buze şi oribila durere de măsea.

La sfârşitul anului 1989, militarul în termen redus Adrian Georgescu aprofunda frigul oraşului Piatra-Neamţ. La aproape 19 ani de atunci, jurnalistul cu scris piperat şi-a povestit experienţa militară în volumul „Răcani, pifani şi veterani” de la Editura Humanitas.

Dacă te-ai trezi ca într-un roman de Kafka, cu grade de maior, ce ai face?

Le-aş da jos.

Mai ţii AMR-ul la ceva astăzi?

Nu. Dacă ţii AMR-ul, faci de două ori armata. Sunt de părere că trebuie să trăieşti clipa. AMR-ul îţi sugrumă viaţa.

Ai avut bătături sau scutiri medicale?

În perioada respectivă, bineînţeles că toţi cochetam cu ideea de a avea scutiri medicale de armată. Ulcerul era la modă. În timpul stagiului, nu am avut nevoie de scutiri. La un moment dat, s-au prins şefii că scriu caligrafic şi m-au luat să completez tot felul de registre. Era plictisitor, dar mai bine decât în timpul săptămânilor de marşuri sau de munci la câmp. Bătături am avut însă destule… Purtam două perechi de branţuri pentru protecţie.

În armată te trezeai la 5. Cum stai cu ceasul biologic?

Ei, acum sunt om de noapte. M-am împăcat demult cu chestia aia. Bineînţeles că în armată ţâşneam la eternele glume cu „atenţiune!” Acum, la 5 mă întind în pat, pentru că scriu noaptea.

Cum îţi simţi meseria? E un chin?

Dacă nu mi-ar plăcea, nu aş face-o. În primul rând, eu nici măcar nu o simt ca muncă. Trebuie doar să mă înţeleg cu mine însumi. Am zile în care sunt tâmpit, prost sau să zicem nespectaculos. În zilele alea prefer să tac şi să ies la discuţii cu prietenii. Sună aiurea, dar tocmai asta îi lipseşte presei de astăzi: comunicarea.

Când ţi-ai dat seama că vocaţia ta este să fii jurnalist?

Niciodată, nici acum nu-mi dau seama dacă e. Eu ştiu doar că vreau să scriu, că acum fac treaba asta, iar dacă mai târziu mă voi apuca de scris cărţi, nu ştiu.

Scrii proză?

Deocamdată oscilez între trei stiluri diferite, pentru că mi-e relativ uşor să fac asta. Problema este că subiectul este cel care trebuie să vină la mine. Eu am o zonă în fiecare material în care simt dacă îmi iese sau nu. Aşa şi cu cartea… Cred că voi simţi când va veni subiectul. E foarte posibil să mă trezesc odată din somn şi să zic: „băi, mi-a venit o idee!”.

Într-un interviu recent, Petru Cimpoieşu, autorul romanului „Simion liftnicul”, declara că în fiecare seară se joacă două ore la calculator, după care scrie o oră. Ai tabieturi în ce priveşte scrisul?

Apropo de Petru Cimpoieşu. Citeam chiar cartea asta a lui când am discutat cu un prieten din Canada şi i-am zis că îmi venise o idee genială. Nu ajunsesem la partea când Simion se urcă în casa liftului, dar îmi venise ideea asta plecând de la destinul oamenilor din bloc. Prietenul m-a întrebat dacă am citit toată cartea. Zic „nu”. „Păi vezi că ideea ta a folosit-o Cimpoieşu în cartea pe care tocmai o citeşti!”. Nu era chiar acelaşi lucru, dar semăna destul de mult. E o problemă când am o idee şi descopăr că a fost folosită de altcineva.

Revenind la întrebare, şi eu mă joc la calculator ore în şir pentru că mă ajută să mă relaxez.

În „Evenimentul zilei” scrii alături de soţie la rubrica „În pat cu duşmanul”. Este Elena primul cititor al articolelor tale?

De cele mai multe ori, da. Eu nu mă pot raporta la articole foarte uşor şi îmi doresc critica din tot sufletul. Critica e foarte importantă, deşi te poate deruta. Până la urmă este doar o opinie, dar inclusiv pe blog sunt cu urechile pâlnie la orice. E bine totuşi ca, în timp, să decelezi singur opiniile pe care e bine să le asculţi.

Când ţi-ai lăsat părul lung? A fost o acţiune revanşardă la adresa armatei?

Imediat după armată, pentru simplul motiv că înainte nu puteam. M-am tuns odată, prin ´95, de-abia mă angajasem la „Sportul roşu” şi am regretat în secunda doi. La adresa armatei nu aş putea demara vreo acţiune revanşardă pentru că nu m-a deranjat aproape deloc. În plus, am stat doar vreo şase luni, pentru că prin martie ´90 se dăduse legea de scurtare a perioadei.

Ai păstrat în memorie vreun comandant căruia ai vrea să-i transmiţi un mesaj?

Comandantul de companie părea un zbir desăvârşit în primele săptămâni, dar după ce s-a terminat perioada aceea neghioabă de impunere a autorităţii, puteam să vorbim liber cu el, să facem glume… Îl chema Dediţă şi era un băiat foarte mişto, genul de om cu care puteai să te întâlneşti în civilie şi să stai la şpriţ. Îi transmit multe salutări şi sper că e ok. Pe atunci era căpitan.

PREFERINŢE

Scriitori

Ar fi mulţi. Îmi plac Faulkner, Sabato, Borges, Marquez… În general, îi prefer pe americani, nord şi sud-americani. Îl citesc şi pe Barthes. El îmi creează un complex al subtilităţii. E ca şi cum te-ai apuca de muzică şi ai zice: „hmm, nu sună rău!”, iar apoi ai asculta Pink Floyd. Atunci îţi vine să te laşi.

Filme

Nu îmi mai plac filmele americane care urmează o reţetă. Filme bune sunt, dar mi-e greu să aleg. Îmi place foarte mult stand-up comedy, care nu e altceva decât observaţie tratată prin umor. Marii comedianţi, de la Seinfeld până la George Carlin nu sunt altceva decât nişte filozofi. Unii dintre ei sunt fabuloşi.

Animale de casă

Nu sunt în stare să am grijă nici de mine…

Instrumente de scris

Ce nimeresc. Şi tastatura, şi pixul.

„Adevărata putere nu se exercită asupra celorlalţi. Asta este pentru oamenii cărora le lipseşte accesul la fericire.”

„În armată, pe vremea aceea, nu trebuia să pui la îndoială autoritatea. Când se întâmpla aşa ceva, era greşeala ta. Diferenţa dintre putere şi autoritate se defineşte cel mai bine prin întrebarea lui Stalin. I s-a spus, pe vremea războiului, că Papa protestase. El a întrebat: „Câte divizii are Papa?”. Stalin confunda puterea – diviziile cu autoritatea. Ce se contestă în armată nu e puterea, ci autoritatea. Pe prima poţi să o pierzi, dacă o menţii pe a doua. Când pierzi autoritatea, eşti mâncat!”

„În general, cei mai periculoşi oameni sunt cei care se află în drum către ceva, nu undeva. De exemplu, cei mai periculoşi oameni într-un sat sunt cei între 15 şi 20 de ani. Mergeam la mare, la 2 Mai, pe când ăştia mici se legau de părul meu lung. Cei mai în vârstă se uitau, dar nu ziceau nimic. Aşa e şi în armată. Niciodată nu o să-ţi facă probleme unul care se află pe o poziţie stabilă. Cel care tinde spre ea sau este nemulţumit de ceva, da.”

„Sunt bărbaţi de vârsta mea despre care îţi dai seama dacă au făcut armata. Nu că ar fi rău că n-au făcut armata, dar îţi dai seama.”

E valabilă sintagma „ nu eşti bărbat dacă n-ai făcut armata”?

„Nu, nu e. Asta ar însemna să reduci un tablou la culoarea din el. Dar armata nu te învaţă numai să asculţi, ci chiar te pregăteşte pentru partea neplăcută a vieţii.”

 „În 2001, am fost prin deşert, 11000 de kilometri până la Dakar. Practic, acolo am învăţat să conduc. Tot atunci, îmi spunea cineva «priveşte întotdeauna nu departe, nu foarte aproape, ci la vreo 20 de metri în faţa maşinii!». Aşa e şi în viaţă. Întreabă-te cum te vezi peste cinci ani. Asta nu înseamnă să te programezi – «eu vreau să ajung asistant-manager la fabrica de ghiozdane!» Dar e bine să ştii cam ce vrei de la tine.”