litera.ro

„Viaţa lui G.” este un roman scris la patru mâini. Gemenii Gabriel şi Mihai Vacariu au pornit de la un eveniment dramatic real – un accident teribil căruia i-a supravieţuit Gabriel – şi au construit o carte cu esenţă de Dostoievski şi de viaţă vie.

Mihai, romanul este „plin” de Dostoievski. Are motto din scriitorul rus, are citate din el – după cum are şi din alţi mari scriitori – şi, cel mai important, are în centru conceptul dedublării, pe care tu şi fratele tău îl trăiţi altfel, şi în realitate, nu doar în ficţiune. Pentru că ai în spate şi o teză de doctorat despre Dostoievski, e normal să te întreb de unde acest ataşament pentru scriitorul rus?

Mihai: Cred că prin clasa a VII-a am început să citesc prima oară Dostoievski și lumea lui mi s-a părut atât de aproape de lumea în care trăiam eu, chiar doar în mintea mea, încât m-am îndrăgostit definitiv de romanele sale. Mă regăseam într-o mulțime de personaje, inclusiv în cele dedublate, mă uimea faptul că erau preocupate de aceleași întrebări și neliniști ca și mine, găseam răspunsuri demult căutate, mi se dezvăluiau taine necunoscute și, mai ales, le recunoșteam pe Nastasia Filippovna, pe Aglaia, pe Smerita și Grușenka în multele din femeile pe care le întâlneam. Cum să nu îți placă Dostoievski?

Gabriel, eşti autor de articole şi cărţi în domenii total diferite de ce presupune beletristica – filosofia minţii şi a ştiinţelor cogniţiei, filosofia fizicii şi ontologie. Cum te raportezi tu la Dostoievski şi cum a fost pentru tine să lucrezi la un roman?

Gabriel: Dostoievski mi-a influențat modul de gândire cu mulți ani în urmă, alături de celălalt mare rus, Tarkovski, ale cărui filme le consider a fi Dostoievski transpus pe ecran; ambii au fost sursa mea de inspirație, chiar și atunci când am fost preocupat de subiecte din domenii filosofice cu totul diferite (cum sunt cele menționate de tine). Am decis să încep să lucrez la roman abia după ce am scris 10 cărți în filosofie, ajungând la concluzia că am rezolvat multe dintre problemele de care am fost preocupat.

Este foarte interesant de aflat cum anume aţi dezvoltat acest proiect. Cum i-aţi făcut planul, cine a condus structura, dacă a condus-o cineva, ori cine a avut grijă ca totul să se menţină în echilibru între cele două perechi de mâini scriitoriceşti?

Mihai: Am avut această idee de a scrie ,,povestea accidentului” cu mult timp în urmă, însă am tot amânat, poate pentru că era prea dureroasă amintirea, sau cine știe de ce. M-am gândit să facem romanul ca un dialog între cei doi frați, însă Gabriel s-a apucat și a scris un roman de sine stătător la persoana a 3-a. Cum eu țineam la ideea cu dialogul, a trebuit să integrez totul în ceva coerent și, în loc să transcriu tot ce a scris Gabriel la persoana a 3-a (s-ar fi pierdut multe aspecte interesante), am introdus un al treilea personaj: unul dintre cei doi frați, cel care a avut accidentul, spune la început că nu poate vorbi despre sine, despre accidentul său și despre ce a fost după aceea, și va vorbi despre experiențele și aventurile ,,domnului G.”. De fapt, întreaga carte este despre acest ,,domn G.”, pentru că el se dedublează (,,triplează”!) și în cei doi frați care dialoghează.

Da, și în carte, ca şi în realitate, sunt doi povestitori, care spun fiecare o parte din poveste, dar şi inventează un alt treilea personaj esenţial, pe domnul G. Nu v-a fost teamă că aceste dedublări, aceste treceri subtile de la o voce la alta, de la punct de vedere la altul, ar putea hrăni confuzia cititorului?

Mihai: Confuzie cu siguranță creează, de vreme ce chiar și unii dintre cei care au scris sau reacționat într-un fel sau altul vizavi de romanul nostru nu au remarcat că sunt de fapt trei personaje, nu doar două. În primul rând, așa cum menționam anterior, nu a fost ceva intenționat, planificat – așa a ieșit. În al doilea rând, diferențierea este destul de evidentă, când povestește unul și când altul dintre frați, mai ales dacă e să ne raportăm la personajul G. Chiar dacă este adevărat că există anumite pasaje când se pierde această delimitare, mai ales spre finalul romanului. Însă, nici aceste suprapuneri nu au fost planificate.

Romanul este diferit de ce se scrie astăzi pentru că, peste o scriitură alertă şi peste un limbaj deseori dezgheţat, nepreţios, suprapune numeroase trimiteri livreşti ori filosofice, care încarcă povestea şi o ramifică. Cititorul este îndemnat să gândească, să proceseze tot felul de concepţii despre lume şi viaţă. Asta v-aţi dorit? Ce fel de cititor aţi avut în minte când aţi scris cartea?

Mihai: Cred că nu am avut vreun cititor în minte când am scris. Aș spune că am scris acest roman cam în genul în care ne și trăim viața, sau, mă rog, încercăm să o trăim, adică exact cum spui: ,,alert”, ,,dezghețat”, ,,neprețios”, dar și cu destul elemente ,,livrești” sau ,,filosofice”. Concepția despre lume și viață din roman este aceea la care subscriem și noi și, credem noi, la care subscrie însuși Dostoievski – trăirea ,,vieții vii”, de care tot pomenește celebrul romancier rus.

Orice cititor va fi şocat să afle că romanul porneşte de la un fapt real: unul dintre cei doi fraţi suferă un accident – cade în cap de la etaj. Cât din domnul G. îi „datorează” existenţa acelui accident? Credeţi că s-ar mai fi născut domnul G. fără miracolul supravieţuirii de pe urma acelui eveniment?

Mihai: Cred că ,,domnul G.” nu ar fi existat fără acel accident. Și, cu siguranță, viața noastră ar fi fost cu totul alta. Măcar și pentru faptul că în noaptea când a avut loc accidentul tocmai stătusem până târziu la birou la facultate pentru a aplica la burse de doctorat în Statele Unite. Probabil viața noastră ar fi fost mai plictisitoare și ternă fără acel accident!

Aţi experimentat şi aţi trăit multe până acum în viaţă. Mihai, am aflat că ai locuit şapte ani în Australia, dar ai preferat să te întorci în România. Gabriel, eşti conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti… Întrebarea mea pentru amândoi, mai ales după ce am citit că scrieţi deja tot împreună la un alt roman, ar fi: cum vă împlineşte scrisul ficţiunii? Cum vă ajută aşa ceva să vă trăiţi viaţa cu şi mai multă bucurie?

Gabriel: Scrisul de ficțiune duce mai departe tendința mea de a crea. În plus, dacă ideile mele din filosofie, știința cogniției și filosofia minții și ontologie au fost plagiate de nenumărați oameni din multe țări, domenii, pe multe topici, ei bine, acum mă gândesc că  romanele pe care le scriu sunt cam greu de plagiat! Măcar atât…

Mihai: Scrisul te ajută așa cum pe unii îi ajută să scrie o simfonie, să picteze un tablou, să scrie o poezie, să facă un film – adică să creezi ceva. Însă, te ajută la fel, consider eu, ca și atunci când citești un roman, asculți o simfonie sau contempli un tablou sau un film bun. Totul, cred eu, se reduce la a rezona cu acele creații artistice, la fel cum rezonezi și când ajungi pe vârful unui munte, de exemplu. Folosind o expresie a lui Stavroghin (din romanul ,,Demonii” al lui Dostoievski), menționată și în romanul nostru, trebuie ca în viață să ,,încerci totul”, altfel la un moment dat vor apărea regretele. Te mai ajută și în alt fel: te bucuri când primești întrebări de genul celor pe care ni le-ai pus tu în acest interviu – înțelegi, ca autor, cât de profundă a fost înțelegerea (rezonarea?) celui care a pus întrebările vizavi de textul pe care l-ai scris. Și nu e puțin lucru!

Într-un alt interviu, aţi spus amândoi că nu credeţi în viaţa de apoi. Şi existenţa lui Dumnezeu este discutabilă – Gabriel are o teorie proprie, care-l neagă pe Dumnezeu, iar Mihai se consideră depăşit în această privinţă. Totuşi, un cititor al cărţii voastre ar fi curios să afle cum aţi privit accidentul care stă la baza cărţii voastre, cum l-aţi privit în raport cu Dumnezeu şi, poate, cu ideea de destin. Este romanul vostru, Viaţa lui G., o încercare de a răspunde la această chestiune, de a vă limpezi propriul punct de vedere?

Gabriel: Da, eu am teoria mea care neagă existența lui Dumnezeu: dacă ar exista, atunci ar intra în contradicții ontologice cu ceea ce vedem noi că există. Unde ar fi prezent dacă ar exista? În ceruri? Dumnezeu e prezent la marginea Universului? Dar Universul nici măcar nu există; ceea ce există sunt lumile epistemologic diferite (conform teoriei mele) care exclud existența lui Dumnezeu. În viața de apoi nu cred, căci după ce dispare creierul, mintea (deci viața, și chiar ceea ce numim suflet) nu mai are cum să existe, pur și simplu!

Mihai: Preotul de la colegiul Queens College care timp de două săptămâni cât a fost Gabriel în comă a venit de patru ori pe zi să se roage la patul lui a spus că recuperarea lui este o minune a lui Dumnezeu. Doctorii de la Radcliffe Hospital din Oxford au spus că e inexplicabilă, și vorbeau și ei de un miracol. Rememorând momentele când Gabriel era în comă și speranțele pe care le aveam atunci, poate că, până la urmă, este dacă nu o încercare de a răspunde la această chestiune, măcar o relatare a acelui eveniment într-adevăr miraculos. Însă, chestiunea ,,vieții de apoi”, a ,,nemuririi sufletului” rămâne o ,,nucă tare”!

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here