Pe Lavinica Mitu, „scriitoarea de la balcon”, am descoperit-o în volumul său de debut „Bărbatul fără cap”. Pe femeia, mama și, mai ales, pe omul Lavinica Mitu le-am aflat într-un interviu pe care a avut generozitatea și răbdarea să mi-l acorde, dezvăluind câte ceva din zbaterile ei interioare, sensibilitățile şi dramele ei. Vă invit la partea a doua a unei confesiuni în care marca autenticității e completată fericit de un impuls al ludicului, semn al unei personalități puternice, dar și al copilului ce va privi mereu cu candoare din interiorul minții de matur.
(continuare de aici).
Există vreun personaj de care v-ați atașat în mod deosebit?
Îmi sunt dragi toate personajele pentru că sunt ale mele. Urât, frumos, bun sau rău, copilul tău e copilul tău. Dar pot spune că cel mai aproape de sufletul meu acum este Doamna Stoica. Despre care nu am reușit să vorbesc atât cât ar fi trebuit pentru că aș fi avut nevoie de zece cărți pentru asta. Bunica mea a murit anul trecut. Nu am ajuns la ea la înmormântare fiind plecată la un atelier de creative writing, atelier pentru care făcusem niște eforturi uriașe, mai ales emoțional. Am vorbit mult cu mama la telefon, i-am promis că voi scrie despre mamaie cea mai frumoasă poveste și ea mi-a promis că nu se va supăra pe mine pentru că nu voi fi alături de familie. Nu am reușit să scriu despre ea la acel curs și nici după. Mă chinuiam de mai bine de un an să pun pe hârtie textul acesta și nu reușeam. Cumva, mă resemnasem că nu îmi voi putea ține promisiunea, am trimis volumul la Polirom și înainte de a începe să lucrez cu editura pe el, să îl pregătim pentru tipar, Adrian Botez m-a întrebat dacă este varianta finală, dacă vreau să mai adaug ceva. Mi-am spus că acesta e clar un semn și i-am cerut să îmi mai acorde o săptămână pentru că mai am un text în lucru. L-am rugat pe soțul meu să meargă cu fetița la părinții lui două zile ca să pot scrie și nu m-am dezlipit de laptop până nu am finalizat „Doamna Stoica”. Doamna Stoica și-a dorit foarte mult ca eu să devin medic. Să fiu ceea ce ea nu a reușit să fie, chiar dacă a fost senzațională în meseria ei de asistent medical. Dar cred că i-ar fi plăcut de mine azi, în ciuda faptului că nu i-am îndeplinit visul de a avea o femeie doctor în familie.
Ce sfaturi le-ați da, acum, femeilor care se confruntă cu ceea ce s-a confruntat soția bărbatului fără cap?
Oho, ai deschis o cutie a Pandorei aici, de fapt mai multe prin întrebările tale. Sunt foarte multe de spus despre subiectul acesta și îndemnul meu, pentru că nu i-aș spune sfat, nu vine de la adultul de acum, ci de la copilul care a trăit cu și fără un bărbat fără cap. Sunteți mai puternice decât orice altă ființă din universul acesta și în lumea aceasta uriașă sunteți capabile să găsiți un loc pentru voi și pentru copiii voștri. Nu știți asta, dar eu o știu. Fugiți! Fugiți cât vă țin picioarele la prima palmă, la prima formă de abuz emoțional sau fizic. Nimeni și nimic pe lume nu poate justifica așa ceva. Cereți ajutor! Țipați cât puteți de tare! Numai așa veți fi auzite. Strigați după ajutor și dacă nu îl primiți mai strigați o dată, de două ori, urlați cât vă țin plămânii de o mie de ori până când cineva vă va auzi. Copiii voștri merită asta! Voi meritați asta!
(Mai) citiți literatură română? Cum percepeți fenomenul literar românesc actual?
O, daaa. Orice scriitor român sau oricine își dorește să devină scriitor în România ar trebui să citească literatură contemporană autohtonă. Nu ai cum să faci parte din lumea aceasta fără să o cunoști mai întâi. În plus, mă simt foarte norocoasă pentru că am avut ocazia să îi întâlnesc pe viu, să spun așa, pe scriitorii români care îmi plac, pe unii dintre ei i-am avut profesori la cursurile de creative writing și am învățat enorm de multe lucruri de la ei. Recunosc, în ultimii ani am cumpărat mai mult literatură română decât am citit. Dar voi ajunge la toate cărțile la un moment dat, curând sper eu. Poate că nu sunt eu cea mai în măsură să vorbesc despre fenomenul literar românesc actual, dar cititoarea Lavinica Mitu le adoră pe Simona Antonescu, Lavinia Bălulescu, Maria Orban, Ramona Micu, Tatiana Țîbuleac, Raluca Nagy, Diana Bădică, Moni Stănilă, Corina Sabău, Simona Goșu, Irina Georgescu Groza, Nora Iuga și mai sunt zeci de scriitoare pe care sunt nerăbdătoare să le descopăr și ale căror cărți mă așteaptă în bibliotecă sau sunt salvate într-un folder în telefon pentru a fi comandate. Să „ascult” vocea Ioanei Pârvulescu, a Suzanei Tănase, a Dorei Pavel și multor altor femei care au ales călătoria aceasta magică a scrisului. Iar revelația acestui an a fost pentru mine Laura Ionescu și cartea ei, „Nu te găsesc pe nicăieri”, o întâlnire magică cu non-ficțiunea care m-a bucurat tare mult și care mi-a adus un dar pe care îl prețuiesc infinit: prietenia și susținerea unui om extraordinar de frumos.
Lista cu scriitori români este și ea foarte lungă, dar trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru Bogdan-Alexandru Stănescu, Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, mi-a plăcut enorm „Cântecul păsării de plajă” a lui Tudor Ganea, iar „Mandarina” lui Răzvan Petrescu m-a bântuit mult timp după ce am citit-o. Îi citesc cu mare plăcere și pe colegii de la cursurile de creative writing care au debutat în ultimii ani sau sunt chiar la a doua, a treia carte. Citesc și poezie, iar poezia în literatura contemporană crește pe zi ce trece ca un Făt-Frumos și sunt și acolo călătorii provocatoare numai bune de pus pe wish list. Este o lume uluitoare, aceasta a poveștilor, imposibil să nu găsești o carte care să nu îți fie pe plac, să nu te emoționeze la finalul călătoriei.
Care sunt 3 cărți, de căpătâi, pe care le-ați lua cu dvs. într-o călătorie lungă sau într-un an sabatic?
Nu aș putea să îți răspund la întrebarea aceasta pentru că mă uit de două săptămâni la bibliotecă și mă chinui să aleg măcar două cărți pentru cele câteva zile cât voi pleca la mare săptămâna viitoare. Nu am reușit încă. Pot să îți spun însă că aș fi capabilă să recitesc de o mie de ori „Lupul de stepă” a lui Hesse și „Sălbaticul” lui Arriaga. Așa că am menționat două cărți pe care da, aș putea să le iau cu mine oricând și aș așeza lângă ele „Abraxas”-ul lui Bogdan-Alexandru Stănescu pe lângă care mă învârt de vreo două luni, dar nu am început-o încă pentru că știu că mă voi frustra enorm dacă fiică-mea nu mă va lăsa să o citesc dintr-o răsuflare. Așa că mai aștept un pic să se mute Mama Virușilor și Crocobaurilor din Drumul Taberei ca să pot avea liniște pentru citit.
Aveți un nou proiect literar? Dacă da, va continua nota confesivă din „Bărbatul fără cap” sau va reprezenta o schimbare de direcție?
Da, lucrez momentan la două proiecte. Primul se apropie curajos de final. Este vorba despre o carte pe care am început-o în timp ce scriam „Bărbatul fără cap” și care merge într-o direcție diferită, o poveste care a plecat dintr-o curiozitate, care la rândul ei a plecat de la unul dintre locurile din București de care sunt iremediabil îndrăgostită. Cel de-al doilea proiect va continua cel mai probabil nota confesivă din „Bărbatul fără cap” și va aborda un subiect despre care am mai vorbit aici și nu numai: depresia postnatală.
Ce vi se pare cel mai ușor când scrieți? Dar cel mai dificil?
Cea mai ușoară parte este scrisul efectiv al poveștii după ce, așa cum îți spuneam mai devreme, am scris-o în mintea mea. Iar partea cea mai dificilă este rescrierea. Partea aceea în care iau la puricat textul, îl citesc și îl recitesc, mă poticnesc și rescriu. Adaug și tai. Iar tăiatul pentru mine este de-a dreptul dureros. Corectez de zeci de ori și apoi găsesc o greșeală care îmi dă peste cap toată fraza. Dar aș putea să spun că partea aceasta a scrisului este oarecum terapeutică pentru mine. Pentru că nu este doar despre text sau povestea în sine. Este despre fricile mele, despre orgoliile mele, despre ziduri pe care uneori mă încăpățânez să le sparg în timp ce lângă mine există o scară care așteaptă cuminte să o folosesc pentru a trece dincolo.
Aveți tabieturi legate de scris?
Nu aș putea să spun că am tabieturi, scriu cu ușurință în contexte care nu par a fi foarte prietenoase cu această acțiune: în cafenele, pe terase, în parcuri, la nunți chiar. Aș putea spune că mă concentrez mult mai bine în gălăgie, cu oameni lângă mine. Nu știu dacă îl pot numi tabiet, dar se întâmplă deseori când am un blocaj, când nu reușesc să fiu mulțumită de un paragraf, o frază, să ascult muzică. Am o oarecare fixație pentru ritm și muzica mă ajută să îl găsesc între cuvintele mele. Poate de aceea nu am mai reușit de ani buni să scriu un text pe hârtie. Sunetul tastelor mă relaxează, îmi acordă pauzele necesare să las propozițiile să respire, să își ia aer fix cât au nevoie. Însă, dacă atunci când scriu o pot face și în mijlocului unui concert de muzică rock, când vine vorba despre corectare/editare am nevoie de o cameră fără oameni, ideal o casă întreagă mută, espressorul pornit și pachetul de țigări lângă mine și deseori multă, multă ciocolată.
Ce credeți că dă valoare unei scrieri?
Sincer nu știu cum să răspund la întrebarea aceasta. Pentru că valoarea unei scrieri este raportată diferit la fiecare cititor în parte. Când spun despre o carte că este bună o fac pentru că m-a emoționat, pentru că am găsit în ea expresii ale propriilor mele emoții, pentru că o propoziție aparent banală, o alăturare de câteva cuvinte m-a făcut să uit să respir, îmi plac cărțile senzoriale în care pot să văd poveștile, personajele, pot să le miros, simt gustul unei anumite cafele sau aud cum pocnește o foaie de plăcintă sub cuțit. Sunt cărți care m-au fascinat, dar din care nu îți pot povesti acum nici măcar o bucățică infimă. Însă atunci când mă gândesc la ele retrăiesc cu toată ființa mea, cu fidelitate și aceeași intensitate ceea ce am simțit când am citit paginile respective. Nu caut niciodată originalitatea subiectului într-o carte pentru că toate cărțile vorbesc despre aceleași lucruri. Dar felul în care autorul mă provoacă să plec alături de el în călătorie, magia pe care o captează între semnele de punctuație, felul în care se joacă cu cuvintele, ei bine asta mă poate face să spun „uau” și să mă convingă, să mă facă să fiu acolo trup și suflet alături de personajele sale. Și dincolo de toate apreciez sinceritatea într-un text. Sinceritatea autorului față de sine, față de personaje și față de cititori.
Ce sfaturi le-ați da celor care se visează/își doresc să devină scriitori? Ce să facă? Ce să nu facă?
Să asculte toate sfaturile pe care le primesc, să filtreze și să aplice doar ceea ce consideră că se potrivește scrisului lor. Nu cred în acel proces de creație romanțat în care te închizi în casă și vine stimabila muză, suflă peste tine un praf magic și tu începi să scrii manuscrisul final al unei cărți din prima. A scrie o carte înseamnă după umila mea părere să citești, să muncești, să călătorești în tine și în afara ta, să cunoști oameni, să fii atent la oameni, să fii suficient de curajos cât să fii modest, să fii suficient de curajos cât să fii orgolios, să înțelegi că este în regulă să greșești, să îți fie frică, să accepți că este posibil să nu îți iasă prima dată, nici a doua oară, nici a zecea. Să înveți să primești feedback și să fii sincer cu tine, cu cartea ta și cititorii săi. Iar sinceritatea aceasta este despre toate lucrurile de mai sus și alte încă vreo câteva zeci, sute de provocări. Pentru că arta, cred eu, este forma cea mai apropiată de autenticitate a sincerității. Sunt multe de spus aici despre ce presupune scrierea unei cărți, despre cum alegi editura la care să trimiți manuscrisul, despre ce se întâmplă cu o carte după ce iese de la tipar, pentru că dincolo de acțiunea creativă în sine o carte înseamnă un proces, cercetare, documentare, organizare și multă, multă muncă. Iar pentru a afla mai multe despre asta sunt foarte multe instrumente pe care le ai la dispoziție: cărți despre, cursurile de creative writing, conectarea cu lumea literară în toate ramificațiile ei. Nu știu cum stăteau lucrurile în alte vremuri, dar azi, în România, ai acces la o multitudine de astfel de instrumente care îți pot susține visul de a deveni scriitor și le recomand celor care își doresc să scrie să le folosească din plin.
Sunteți mamă, soție, femeie care lucrează, așadar un om cu o agendă zilnică plină – cum vă creați spațiul de scriitor? La ce renunțați?
M-am amăgit multă vreme spunându-mi că nu trebuie să renunț la nimic, că sunt un om super puternic și le pot face pe toate. Pentru că am fost învățată să gândesc așa de când eram copil. Ei bine, m-am înșelat. Nu le pot face pe toate și a durut mult acceptarea aceasta. Recent am renunțat la jobul la care mă întorsesem după trei ani de stat acasă cu copilul. Am lucrat opt luni și am făcut eforturi foarte mari să jonglez cu rolurile de mamă, soție, organizator de evenimente, om care vrea să scrie, om care vrea să citească, om care vrea să facă o mie de alte lucruri pentru sufletului lui. Doar că bateriile s-au consumat repede și când s-au apropiat de final am făcut un pas în spate, am prioritizat, am făcut şedință de familie și am luat decizia să renunț pentru o vreme la job. Și asta a fost posibil în primul rând datorită soțului meu care este cel mai bun om pe care l-am întâlnit vreodată. Facem o echipă extraordinară împreună așa că atunci când am nevoie să scriu ne sincronizăm în așa fel încât eu apăs butonul de pauză pentru o parte dintre responsabilitățile zilnice și preia el totul astfel încât să mă pot concentra doar pe poveștile mele. Nu am apucat încă să mă reorganizez astfel încât să pot spune că da, acum pot face lucruri pentru care nu aveam timp și probabil timp suficient va fi când va pleca fiică-mea la facultate. Însă recunosc, sunt puțin mai relaxată și mai încrezătoare că voi reuși să prind mai des bilele colorate cu care jonglez și voi călca mai rar pe cioburi de frustrare, oboseală, lipsă de răbdare și limite peste care nu ar trebui să trecem mai ales cu oamenii pe care îi iubim.
În ce moment al vieții dvs. ați simțit/intuit/știut că veți deveni scriitor? A fost un proces revelatoriu sau exploratoriu?
Am cochetat încă din școală generală cu scrisul, dar am știut că vreau să fiu scriitor undeva prin primul an de liceu cred când am fost la o lansare de carte la Biblioteca Județeană „Ion Minulescu” de la mine din oraș. Habar nu am cine m-a trimis acolo, habar nu am despre ce au discutat oamenii aceia acolo, dar a fost ceva magic în acel moment, ceva ce m-a făcut să mi se pară extraordinar să fii scriitor și să vină oamenii să te asculte vorbind despre cartea ta. Asociez momentul acesta cu începutul dorinței de a deveni scriitor chiar dacă atunci pe mine ideea de lansare de carte, evenimentul în sine m-a fascinat mai mult decât ideea de a scrie o carte. Cu timpul, citind, am început să înțeleg mai multe despre cărți și despre nevoia mea de povești scrise atât de mine, cât și de alți oameni.
Există vreo întrebare pe care nu v-am adresat-o și care credeți că merită formulată?
Eu sunt olteancă și se spune despre oltence că vorbesc mult. Nimic mai adevărat. Am putea sta la povești zile întregi și nu am termina. Așa că eu îți propun să repetăm experiența aceasta la un moment dat, să bem o cafea în Grădina Botanică sau undeva în Cotroceni și vedem atunci ce răspunsuri își cer întrebările.
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
scrie un comentariu