Pe Lavinica Mitu, „scriitoarea de la balcon”, am descoperit-o în volumul său de debut „Bărbatul fără cap”. Pe femeia, mama și, mai ales, pe omul Lavinica Mitu le-am aflat într-un interviu pe care a avut generozitatea și răbdarea să mi-l acorde, dezvăluind câte ceva din zbaterile ei interioare, sensibilitățile şi dramele ei. Vă invit la o confesiune în care marca autenticității e completată fericit de un impuls al ludicului, semn al unei personalități puternice, dar și al copilului ce va privi mereu cu candoare din interiorul minții de matur.
Ați simțit nevoia să scrieți „Bărbatul fără cap” ca un demers pornit din rațiuni mai degrabă artistice (dintr-o nevoie creatoare) sau din rațiuni mai degrabă terapeutice (dintr-o nevoie de a sublima, prin scris, o traumă)?
Le-aș acorda credit, în egală măsură, cel puțin în cazul „Bărbatului fără cap”. Mi-este greu să spun despre una dintre ele că a fost prima, pentru că nevoia de a găsi cea mai potrivită modalitate de a vindeca anumite răni a fost la fel de puternică ca cea de a crea. De a crea un univers în care să fie posibil un dialog care în viața reală nu ar fi putut fi susținut cu sinceritate, un univers în care să poată exista și coexista personaje care să spună povești care nu s-au spus, dar care au țipat ani întregi închise în sertare sau în fotografii alb-negru cu margini dantelate.
Ce trăiri ați experimentat pe parcursul scrierii romanului? Ați retrăit, în mic, traumele copilăriei sau ați scris cu o anumită detașare? Aveți amintiri memorabile din perioada travaliului creativ (de ex. vise nocturne deosebite, viziuni, premoniții etc.).
Adultul care a scris cartea a făcut asta cu detașare, o detașare căreia i-aș spune mai degrabă o asumare câștigată în ani buni de terapie. Mama care a scris însă cartea nu a putut fi detașată. De ce spun asta? Pentru că probabil nu aș fi scris această carte dacă nu aș fi devenit mamă. Dacă maternitatea nu ar fi deschis ca o furtună iscată din nimic toate sertarele acelea despre care vorbeam mai devreme. Dacă maternitatea nu m-ar fi făcut din nou om mic – copil și dacă nu ar fi trezit în mine toate fricile pe care credeam că le-am exorcizat de mult timp. Plus încă alte sute de frici despre care habar nu aveam că pot intra într-un om de-a valma acolo, unele peste altele, toate urlând deodată. Iar una dintre temerile uriașe ale unei mame este aceea de a nu își „strica” copilul, de a face orice este omenește posibil și chiar mai mult ca al ei copil să nu trăiască ce a trăit ea mai dureros. Am zâmbit, recunosc, la auzul cuvântului „travaliu” pentru că deseori spun că am scăpat ieftin când am născut-o pe fiică-mea după un travaliu de două zile, ei bine, al cărții a durat vreo trei ani. Amintiri memorabile din anii aceștia sunt, da, dar nu neapărat în direcția menționată de tine. Niciodată nu pun un text pe hârtie până când nu este scris în proporție de cel puțin 90% în mintea mea. Fiecare frază este scrisă și rescrisă mai întâi în mintea mea și procesul acesta durează, de fapt, cel mai mult. Când deschid un nou document word, literele știu deja exact unde și cum să se așeze. Ei bine, tocmai felul acesta de a scrie poveștile a venit cu momente memorabile. La un moment dat, am venit de la plimbarea zilnică cu fiica mea și adormise în marsupiu. Copilul meu, ca probabil mulți alții, s-a născut cu un senzor care se declanșa imediat ce îndrăzneam să mă așez pe pat după ce adormea legănată timp de cel puțin o oră de-a lungul și de-a latul garsonierei în care locuiam. Așa că am continuat să număr pașii în casă până când nevoia de a merge la baie a devenit mai puternică decât teama de a nu se trezi copilul. Așa că mi-am zis: am două variante, ori fac pe mine ori risc. După câteva minute bune a intrat soțul meu peste noi în baie panicat că nu mai ieșeam, dar nu o auzea nici pe cea mică plângând. Ușa a scârțăit așa cum scârțâie toate ușile fix atunci când nu trebuie și am țipat la el șoptit (da, înveți să faci asta cel mai bine când ai copii): pleacă, pleacă! Dar ce faci aici, m-a întrebat el. Șșșș, nu mă întrerupe, scriu. Am scris în fiecare noapte în care nu am închis ochii nici măcar pentru un minut de teamă să nu ațipesc și să îmi cadă copilul din brațe, am scris în fiecare moment în care am alăptat și am scrâșnit din dinți de durere pentru că acest proces a fost traumatizant pentru mine, am scris în toate clipele în care am simțit că îmi pierd mințile și voi muri în bătălia cu depresia postnatală. Pentru că această carte, dincolo de exorcizarea unor demoni, a însemnat frânghia care s-a încăpățânat să mă țină la suprafață și să nu se rupă în cea mai grea perioadă pe care am trăit-o vreodată. Și în asta stă, cred eu, acel „memorabil” despre care m-ai întrebat.
Ați avut pe parcursul scrierii romanului momente de blocaj/ dorința de a abandona sau sentimentul că nu faceți bine abordând o temă atât de personală? Cum ați depășit aceste momente?
Blocaje, da. Pentru că s-a întâmplat să nu găsesc din prima încercare vocea potrivită și să rescriu un text de atât de multe ori încât efectiv mi se făcea greață când îl citeam. Povestea era acolo în mintea mea, clară, simplă, cu tot ceea ce îi trebuia ca să o pot pune pe hârtie. Doar că atunci când o citeam cu voce tare mă poticneam și îmi puneam întrebări și îmi dădeam seama că ceva nu este în regulă, dar nu știam ce. Îmi era greu să renunț, să las textul deoparte o vreme, mă încăpățânam să îl tot rescriu și nemulțumirea aceasta ștergea toată satisfacția pe care o trăisem cu alte texte care ieșiseră așa cum îmi propusesem. Cum am depășit blocajele? Abandonând. Da, știu, sună ciudat. Dar am renunțat la cartea aceasta de zeci de ori și tot de atâtea ori m-am întors la ea. Îmi juram că voi uita de ea, că nu voi mai scrie nimic niciodată, încercam să îmi fac de lucru cu orice altceva care să nu aibă legătură cu scrisul. Jumătate din mine era împăcată, cealaltă jumătate însă își vedea de treaba ei și scria în continuare mai mult sau mai puțin conștient. Dar nu am simțit niciodată că nu fac bine abordând o temă atât de personală. Am știut de la primul text că, oricare va fi direcția în care se va duce cartea aceasta, mi-o voi asuma.
Simțiți că ați exorcizat traumele/obsesiile trecutului punând pe hârtie această scriere sau nu/nu integral?
În momentul în care am scris ultimul text (și nu a fost cel care apare la finalul volumului) m-am întrebat dacă asta a fost tot. Am stat un pic de vorbă cu mine și am încercat să îmi dau seama dacă mai sunt lucruri despre care aș putea, aș vrea să scriu. Pentru că în sertarele despre care vorbeam mai sus mai sunt încă foarte multe povești. Faptul că nu am simțit nevoia să mai scriu, că cercul universului bărbatului fără cap s-a închis, mi-a spus că da, demonii și-au scuturat solzii ascuțiți, și-au netezit pielea și putem conviețui fără a ne face rău reciproc.
De unde v-a venit ideea titlului?
Primul text scris pentru acest volum a fost chiar „Bărbatul fără cap”. Și nu mi-a fost deloc greu să aleg titlul acestuia pentru că l-a cerut singur pe măsură ce scriam. Copilul care traduce ad litteram expresia folosită de adulți pentru a sublinia cât de tare seamănă cu tatăl său a fost cel care a decis numele cărții. Mi s-a părut întotdeauna magic felul în care copiii înțeleg și folosesc cuvintele înainte de a învăța că pot avea mai multe sensuri. Pe mine mă copleșesc și mă fascinează naivitatea, sinceritatea, inocența, naturalețea, tandrețea, simplitatea cu care văd și traduc ei lumea oamenilor mari.
Ce relație aveți acum cu bărbatul fără cap și cu soția bărbatului fără cap? Dacă vreunul dintre aceștia nu mai trăiește: ce relație credeți că ați fi avut cu fiecare dintre ei, dacă ar fi încă în viață?
Bărbatul fără cap trăiește într-un sat undeva, în județul Argeș. Mai multe nu știu să îți spun despre el.
Soția bărbatului fără cap învață în fiecare zi cum să se joace cu nepoții săi, citește mult, adoră filmele polițiste, încă poartă rochii și pantofi cu toc înalt și nu iese din casă nici măcar atunci când duce gunoiul fără să se rujeze. Își bea în fiecare dimineață cafeaua cu vecina care purta cândva un capot cu păuni, face săptămânal prăjitura învățătorului sărac și din când în când se urcă în Matizul ei și conduce până la București fără a schimba banda toată autostrada spre disperarea tirurilor care așteaptă în spatele ei culoar de trecere.
Dacă ar fi să rescrieți romanul, ați schimba ceva la el?
Nu aș schimba nimic. Poate că dacă l-aș reciti cu atenție aș mai corecta pe ici pe colo, aș mai schimba o frază, lucruri de finețe importante poate doar pentru mine dintr-o nevoie nu foarte sănătoasă de perfecțiune, dar poveștile ar rămâne exact așa cum sunt acum.
Dacă ar fi să vă retrăiți copilăria și ar sta în puterea dvs., ați schimba ceva din acea perioadă? Privită acum, cu ochii maturității, cum vi se pare copilăria dvs.?
Clar există o parte din mine care s-a întrebat și probabil se va mai întreba cum ar fi fost dacă. Dacă nu s-ar fi întâmplat unele lucruri, dacă m-aș fi născut într-o altă familie, dacă aș fi avut altă mamă, dacă aș fi avut un tată. Doar că, de ceva timp, nu mai merg în profunzime pentru posibile răspunsuri la întrebarea aceasta. După ce am născut-o pe fiica mea mi-am dorit de multe ori să o duc înapoi la maternitate sau oriunde altundeva, numai să dispară pentru că eu nu mă simțeam capabilă să fac față și să trăiesc în felul în care maternitatea mă forța să o fac. Am visat de infinite ori cum ar fi dacă aș putea să dau timpul înapoi și să aleg să nu am copii niciodată. Ireversibilitatea acestei decizii a devenit o luptă foarte dureroasă, m-am simțit un Sisif nedreptățit și chiar dacă realitatea mă lovea zilnic peste față și îmi spunea că trebuie să îmi asum și să mă asum, odată ajunsă la poalele muntelui, înainte de a o lua de la capăt, îmi aprindeam o țigară și preț de câteva clipe refuzam să fiu. Am împins piatra asta pe munte luni bune până când m-am oprit din a mă întreba cum ar fi fost dacă. Cel puțin acum nu mai fac asta zilnic, doar foarte, foarte rar. Așa că nu aș schimba nimic în copilăria mea. Pentru că azi mă uit în oglindă, îmi place omul pe care îl văd și vreau să fiu omul acesta. Nu cel care aș fi putut să fiu dacă copilăria mea ar fi fost alta. În plus, copilăria mea a avut momentele ei magice care nu au fost puține și pe care mi le povestesc acum, provocată de toate năzbâtiile fiică-mii și e tare fain să îmi amintesc de ele.
(va urma)
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
scrie un comentariu