Împing reportofonul pe masă aproape de Corina şi-i spun că nu mă interesează ce zic eu. „Interesant”, răspunde, „lumea asta e plină de egocentrici”. Are cercei simpatici, cu pisici, şi un râs drăguţ, de scriitoare care merge pe stradă cu gândul la Kafka, Flaubert şi Kundera.
„Mă interesează să-mi trăiesc viaţa cât de cât demn şi abia apoi să fiu o bună scriitoare.”
– Corina, spuneai undeva că un prozator adevărat este cel dispus să observe ce se întâmplă în jurul său şi că ţi se pare amuzant cum unii, după ce umplu 100 de pagini cu istorioare despre ei, susţin că Tolstoi este demodat. Cum te raportezi la genul acesta de scriitor?
– Raymond Carver spunea că tot ceea ce scriem e, până la urmă, autobiografic. Evident, tot ce trece prin noi devine autobiografic, dar depinde ce facem cu acest material, depinde până unde împingem autobiograficul. Dacă ai privirea întoarsă numai asupra ta, indiferent de ce se întâmplă în jur, pe mine m-ai pierdut. Ca în viaţă, mă plictisesc oamenii care vorbesc numai despre ei, cei care, dacă observă ceva contrariant, destabilizator, necunoscut, preferă să se retragă. Și, bineînţeles, reîncep să scrie sau să vorbească despre ei.
– Este asta o problemă a literaturii române de azi, motivul pentru care nu se citeşte mai mult?
– Eu cred că literatura română a început să se trezească, avem prozatori și mai ales poeți foarte interesanți. Revenind la întrebarea ta, suntem cu toții de acord că un scriitor bun poate scrie despre orice și exemplul clasic este Metamorfoza lui Kafka. Numai că omul care a scris cartea aceea își recunoștea spaimele, neputințele, ridicolul. La noi, am impresia că se pune foarte mult accent pe stil, în detrimentul conţinutului. Pe mine mă interesează foarte mult și conţinutul. Flaubert, notoriu pentru grija lui faţă de stil, îi scria Louisei Colet că poate nu-l va crede, dar el a vibrat la multe lucruri care i-au lăsat indiferenți pe cei mai sensibili oameni. Tot el, vorbind despre imaginația bogată a unor scriitori ca Shakespeare sau Cervantes, era atât de entuziasmat, încât spunea că ei nici n-ar fi avut nevoie de stil.
„Nu înţeleg de ce intelectualii români, scriitorii, se revoltă doar când e vorba de „tarlaua” lor. Mi se pare egoist să ieşi în stradă numai dacă un lucru te atinge direct.”
– La cea mai recentă ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti, te declarai amuzată de cei care susţin că muncesc zece ani la o carte.
– Uneori mă gândesc la Cehov, care nu de puține ori a pus pe primul plan meseria lui de doctor. Când a izbucnit epidemia de holeră şi-a deschis un fel de spital chiar în propria casă și aduna fonduri în folosul bolnavilor. Probabil că indiferent de ce se întâmplă în jur, există scriitori care nu-și abandonează literatura. Pentru mine nu-i aşa. Poate şi pentru că nu-mi plac autolimitările.
– Am observat şi din postările tale de pe facebook că ţii aproape de tot ce se întâmplă pe plan social. Bine, te ajută şi faptul că lucrezi la radio. Dar crezi că este important pentru un scriitor să ia atitudine publică faţă de anumite evenimente sociale?
– În momentul de față, în România, cred că orice om care gândește ar trebui să ia atitudine, nu numai scriitorii. Am observat, însă, că mulți oameni țin mai mult la imaginea lor decât la a-și exprima opinia. Când am fost, în iarna lui 2012, la proteste, mi s-a spus să am grijă cu cine mă afișez, că la televizor nu apar decât niște prăpădiți. Acum, când am ieșit pentru că a fost modificat Codul Penal peste noapte, mi s-a spus că la televizor au apărut niste golani care strigau sloganuri probăsiste. Nu-mi rămâne decât să-i dau dreptate jandarmului cu care am vorbit în fața guvernului :„la cate ilegalitati se intampla in tara asta, ar fi trebuit sa iasa cu miile, si nu doar în Bucuresti”. Deocamdata vad ca l-au arestat pe Nastase. Prin urmare, orice e posibil.
„Reluam zilnic de la capăt tot ce scrisesem. Am schimbat felul acesta de a scrie pentru a înainta mai uşor în text. E o bucurie de a reface mereu, dar e mai mare bucuria de a încerca un moment nou. Conţinutul mi se pare foarte important.”
– De ce te marchează lucrurile importante din societate?
– Nu ştiu dacă are legătură cu faptul că lucrez la radio. Îmi amintesc că în 1990 situaţia din ţară era foarte confuză. Locuiam pe atunci la Câmpulung Muscel, eram în primul an de liceu şi regretam că nu pot merge la vot. Totuşi, ca să-mi exprim opţiunea, purtam o insignă galbenă cu Ion Raţiu. Mergeam pe stradă cu o prietenă, Magda, şi era să mâncăm bătaie sub ochii trecătorilor. „Ţin cu Raţă”, au strigat acei oameni după noi. Cred că întotdeauna am fost interesată de ce se întâmplă în jurul meu şi mai cred că a lua atitudine înseamnă şi a le aminti celor care te conduc că exişti. Dacă nu le dai un semn că nu eşti de acord cu ceea ce fac, e nedrept în primul rând faţă de tine, ca cetăţean. Şi, până la urmă, e la fel ca în orice relaţie, pentru comunicare e nevoie de ambele părţi. Nu-mi place să stau în colţul meu, să mă plâng şi după aceea să acuz.
– Înseamnă că nu lipseşti de la vot.
– Da, de obicei merg.
– Dar ce le-ai spune celor care susţin că nu merg la vot pentru că n-au din ce să aleagă?
– Sună ca un clişeu, dar nu mă jenez să repet :le-aş spune că alţii votează pentru ei. E ca-n viaţă. Dacă ai două drumuri, până la urmă trebuie să faci o alegere, nu poţi rămâne la infinit în acelaşi loc.
„Scriu cam două-trei ore zilnic. De obicei, seara. Dimineaţa, mai degrabă în weekend, pentru că în timpul săptămânii sunt la radio. Îmi place foarte mult să-mi încep ziua scriind, dar nu pot să spun că am această şansă.”
– Cred că într-un interviu de pe filme-carti.ro ai spus că n-ai auzit de un film sau de o carte care să fi modificat în bine societatea. Care crezi că este rostul cărţilor? Trebuie să schimbe ceva în societate sau le citim doar de plăcere?
– Cred că multe dintre ele ne dau acces la diverse tipuri de sensibilitate, observaţie, umor şi inteligenţă, și, bineînţeles, la informaţie. Cel puţin aşa s-a întâmplat în cazul meu.
Scriitori care au marcat-o:
Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Vasili Grossman, Pessoa, Rimbaud, Simone Weil, Hannah Arendt, Faulkner, Kakfa, Nicolae Steinhardt, Anne Frank, I.L.Caragiale, Ion Creangă
– Poate că schimbând fiecare cititor în parte, ar putea influenţa şi societatea, dacă aceasta ar include mai mulţi cititori.
– Nu știu ce să zic. Există oameni care au citit foarte mult şi care totuşi sunt rasişti, xenofobi, homofobi. Am prieteni care mă îndeamnă să nu le dau bani cerşetorilor, pentru că aceștia ar face parte din nu ştiu ce bandă sau conspiraţie. Sunt oameni culţi care scriau pe FB că vor ieși cu bâta să omoare câinii. Unul dintre oamenii foarte culţi care a făcut foarte mult rău a fost Lenin. Dacă nu mă înşel, plângea când asculta Appassionata, citea și recitea Război și Pace. Iar Lenin nu este singurul exemplu. Pentru unii, cărţile nu sunt decât cel mult un exerciţiu de inteligenţă.
– De ce ţi se pare Kafka amuzant? Ai spus lucrul acesta la Festival.
– Împingând absurdul atât de departe, mi se pare unic tipul lui de umor. Şi are atâtea contradicţii într-o singură frază. E extraordinară, de exemplu, prima apariție a Friedei. Fragilă, ștearsă, dar având totuși ochi vioi și pocnindu-i pe meseni cu biciul. În spatele persoajelor sale, vezi o imensă doză de autoironie. Un om care nu este autoironic nu poate să scrie aşa cum a făcut-o el.
– Şi pentru că suntem la marii scriitori, îmi amintesc reacţia ta de la Festival vizavi de Kundera. Ai recunoscut că un anumit citat nu fusese scris de el. Presupun că n-ai învăţat pe de rost cărţile lui Kudera… Nu corespundea tiparului, imaginii tale despre el?
– Sunt fană Kundera. Am şi scris pe facebook că atunci când începe agitaţia pentru Premiul Nobel, mă simt ca mama lui Kundera. Am citit cam tot ce s-a tradus la noi din Kundera, iar el este un adept al poveştii, al poveştii în centrul căreia se află această „fiinţă uitată”, omul. Or, asta nu înseamnă autobiografism. Kundera merge până într-acolo încât spune că „romanul care nu descoperă o parte până atunci necunoscută a existenţei este imoral”. Dar dacă am lua în serios această posibilă definiţie, ne-am lăsa cu toţii de scris. Cel puţin eu.
„Ascult muzică variată, de la Şostakovici la Compay Segundo, de la Led Zeppelin la o formaţie ţigănească din Rusia, „Trio Loyko”, descoperită pe Mezzo, de la Romica Puceanu la Patricia Petibon.”
– Sar acum la prima ta carte, „Blocul 29, apartamentul 1”. De ce au vândut ai tăi apartamentul?
– Bunici nu mai aveam, iar părinţii s-au mutat. N-am avut niciodată „ţară”, pentru că toţi bunicii au fost desproprietăriţi de comunişti, şi cei din partea mamei, basarabeni, şi cei din partea tatălui, care proveneau din Dobrogea.
– Ai zis tot la Festivalul Internaţional de Literatură că şi dacă ai scrie 12 ore pe zi, ca Flaubert, tot n-ai putea scoate un roman ca „Madame Bovary”. Crezi că ţi-ai atins limitele sau simţi că poţi să progresezi?
– Flaubert, odată cu Madame Bovary, a deschis o nouă perspectivă în roman. Până la el, nici un scriitor nu s-a încumetat să acorde atâta atenție unui personaj mai degrabă comun, în luptă cu plictisul cotidian. Deocamdată, nu mă văd scriind romane revoluționare. (râde) Asta au făcut-o câţiva scriitori în toată istoria romanului. Limitele nu cred că mi le-am atins, poate și pentru că am în continuare dorinţa de a scrie, o dorinţă pusă la îndoială de nevoia de a fi mai angajată social, lucru care, aşa cum îţi spuneam, mi se pare foarte important. Pe de altă parte, nu cred că în roman au ce căuta ideologiile sau militantismul.
„Acum, scriu povestea unei femei care a murit pe vremea comuniştilor din cauza unui avort, iar propagandiştii i-au plimbat trupul prin fabrica în care lucrase.”
– Când ai de gând să te măriţi şi să faci copii? Ai zis la un moment dat că e o întrebare adresată în special femeilor de vârsta ta, de care ai scăpat fiind scriitoare.
– Deocamdată doresc să fac voluntariat la un orfelinat. De măritat, când o să ia Kundera Nobelul.
– Virginia Costeschi spunea că i-ar plăcea să existe un canal tv dedicat autorilor români. Ce funcţie ţi-ar plăcea la un astfel de post?
– Reporter sau cameraman.
– În prezent, eşti redactor la Radio România Internaţional. Cât te ajută meseria în viaţa de scriitor?
– Mă ajută mai ales după ce ies din Radio. Glumesc. Poate că aș fi fost mai leneșă și aș fi rămas o timidă dacă nu lucram la radio.
Corina Sabău s-a născut în 1975, la Cîmpulung Muscel. Romanul ei de debut, “Blocul 29, apartamentul 1” (Polirom, 2009), a primit Premiul pentru debut în roman, în cadrul Colocviilor Romanului Românesc, Alba Iulia, şi a fost nominalizat la Premiile Prometheus şi “Observator Cultural”. Acelaşi roman a fost selecţionat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franţa). Este coscenaristă, alături de regizorul Radu Jude, a filmului “Toată lumea din familia noastră”, câştigător a numeroase premii internaţionale. “Dragostea, chiar ea”, al doilea său roman, a fost publicat, în anul 2012, tot de Polirom.
Felicitari pentru interviu. Bravos domnitza! 😉