Interviu cu scriitorul Adrian Schiop: „S-a nimerit să-mi iasă, să mă ia lumea în serios”

„Soldaţii. Poveste din Ferentari”, în fapt o poveste cu homosexuali, care „spune totul în materie de dor”, mi s-a părut o carte foarte bine scrisă. Şi criticii au apreciat-o pozitiv, iar Adrian Schiop a primit câteva premii şi a fost cinstit de prieteni cu iarbă şi grătare. După care, a terminat un doctorat despre manele. Ai lui încă aşteaptă să scrie ceva „cuminte”, ca să aibă ce le arăta cunoscuţilor. Aici, vorbeşte despre succes, proiecte şi cum e ca gay în România. Un interviu legat în urma unui dialog pe e-mail.

– Salut, Adrian! Deschid dialogul nostru amintindu-mi de discursul tău neconvenţional de la Gala Bun de Tipar din urmă cu câteva luni. Apreciat pentru povestea ta din Ferentari, ai spus numai un „mulţumesc” scurt, ţi-ai ridicat premiul, ai coborât de pe scenă şi ai ieşit din sală. Care a fost semnificaţia acelei „intervenţii”? Ştii, în acel moment fericit, cei mai mulţi obişnuiesc să-şi amintească rudele, prietenii, pisicile…

– Era un vin superb la cocktailul de dinainte, prezent în două versiuni, alb şi roşu. Slăbiciunea mea e vinul roşu, dar am zis hai să nu nedreptăţesc nici vinul alb, el săracu’ n-are nicio  vină că eu nu-l halesc. Şi am băut şi vin alb, şpriţat cu apă minerală. Prin urmare, am tot băut din vinurile alea, încercând să le fac dreptate amândurora, încât niciunul să nu plece supărat de acolo. În fine, am tot băut până când luciditatea a început să se stingă în capul meu şi să facă loc unor valuri după valuri de patetism dezlănţuit. În starea aia, am conceput discursuri peste discursuri, în eventualitatea că o să iau premiul; de fapt, începeam un discurs, când în creier îmi exploda altă idee, altă metaforă – un haos total. Când am urcat pe scenă, mi-am zis, cu o ultimă fărâmă de luciditate, că e suspect ce se întâmplă, hai mai bine să omor din faşă creativitatea că sigur o să mă facă de căcat. Aşa că mi-am înghiţit creativitatea şi am zis doar mulţumesc. Cred că a fost o decizie bună.

– În orice caz, a fost o decizie originală. Aşa cum, de altfel, este şi romanul tău premiat atunci, “Soldaţii. Poveste din Ferentari”. Un premiu deosebit (“Cea mai bună carte a anului”, secţiunea Beletristică, Gala Industriei de Carte din România, ediţia 2014) acordat unui story cu homosexuali. Din datele pe care le deţii, legate de vânzări şi de modul cum sunt apreciate alte cărţi cu aceeaşi trimitere, cât de deschis simţi publicul român faţă de o astfel de literatură?

– Din ce în ce mai deschis, cert. Când zic asta, nu mă refer atât la romanul meu, care chiar şi el a muşcat scurt două ediţii, ci mai ales la „Cimitirul” lui Teleşpan, care a vândut de a rupt. De altfel, a observat-o şi critica literară, că anul trecut a fost anul romanelor cu temă gay (şi Dora Pavel a scos unul). În câţiva ani, lumea s-a schimbat mult – în 2004, de exemplu, când am debutat (n.m. cu „pe bune/pe invers”, Polirom), până şi critica era îngrozitor de retardă, nu obosea să repete că nonconformismul, că teribilismul, că sexul, şi cam asta a fost toată receptarea romanului meu – deşi în romanul ăla, sărmanul, abia de încăpea o scena pricajita de sex (şi aia fără penetrare, o labă timidă în pat lângă cineva care doarme). Cu nonconformismul a fost şi mai ciudat – ce-o fi fost nonconformism în a-ţi plăcea băieţii nu înţelegeam să mă tai. Nonconformism e când alegi voluntar ceva (excentric), nu când te trezeşti cu o problemă în braţe, pe care vrei, nu vrei, trebuie s-o cari după tine. Cu „Soldaţii” e invers, critica repetă ăsta nu e roman gay, e despre un simţământ general uman. Doi tipi care şi-o trag? Vai, dar nici n-am observat.

– 🙂 Ţine de nonconformism să faci un doctorat despre manele, nu-i aşa? Sau poate nu e nimic excentric aici… Oricum, de ce te-ai înhămat la o aşa treabă, cu care, până la urmă, s-a ales şi “eroul” tău din “Soldaţii”?

– L-am făcut fiindcă îmi plac manelele, e simplu. Dacă eşti fan al genului, dacă în calitatea asta ai ajuns să călăreşti o expertiză, de ce să n-o valorifici? De ce să nu te ocupi de ceva care-ţi place, dacă se întâmplă să iei şi bani pentru asta?

Cronicile profesioniste mă necăjesc/măgulesc într-o măsură mai mare decât cele ale bloggerilor. Oricum, le citesc pe toate.

– În ce stadiu eşti cu doctoratul? Poţi să-mi spui una dintre concluziile cele mai interesante ale studiului?

– L-am terminat. Una din concluzii e că maneaua e muzica băieţilor răi din România, a bagabonţilor şi a şmecherilor, cărora le face un tablou bombastic al stilului lor de viaţă; că, pornind de aici, e un fel de gangsta pop de Balcani; că se construieşte pe o poetică oarecum codificată, prin care dedesuturile dubioase sunt spuse (din ce în ce mai) învăluit: mai dezinhibat în anii ’90, din ce în ce mai eliptic în zilele noastre – de exemplu, smardoii/bătăuşii şi producătoarele/prostituatele au dispărut din versuri încă de la jumătatea deceniului, şmecherii şi şmecheria de fro 2 ani. O observaţie colaterală, dar interesantă, e faptul că nu avem o mafie puternică, spre deosebire de vecinii noştri bulgari, sârbi, ucraineni – ei, de pildă, folosesc armele de foc şi practică asasinatul, fie la comandă (de exmplu, în Serbia, viaţa unui om costă 5000 de euro), fie ca omerta/razbunare a trădării. La noi, se folosesc doar săbii ninja şi pistoale cu bile, care-s nişte semijucării, ceva intermediar între pistoalele cu apă şi pistoalele adevărate, iar pedeapsa maximă aplicată cuiva e ruperea picioarelor (asasinatele, rarissime, sunt de obicei facute cu rakeţi). Avem o mafie slabă, asta e trista realitate 🙂 – reţelele sunt destructurate destul de uşor, iar mafia românească, afară, e de obicei subordonată celor mai puternice (în Italia, cea albaneză sau italiană). Sunt tentat să pun asta în legatură cu prezenţa enormă, în manele, a temei trădării – că oamenii te vând, că prietenii sunt perverşi; pe scurt, onoarea e o valoare tranzacţională, care poate fi cumpărată. Din punctul ăsta de vedere, al unei mafii slabe, semănăm mai mult cu ungurii decât cu ceilalţi vecini. Suntem un popor cuminte, fricos, oricât ne-ar plăcea să ne credem haiduci.

Mă rog, filozofia asta despre mafia românească nu face obiectul tezei mele, o ating tangenţial, mai mult ca notă de subsol. Reflectând asupra conexiunii industriei cu lumea interlopă, am ajuns să mă gândesc la tot felul de lucruri din afara domeniului meu de cercetare.

– Te gândeşti să publici teza de doctorat?

– Undeva, cândva… Mai trebuie s-o periez, s-o rescriu pentru public. Deocamdată, e cam haotică şi cu redundanţe.

– Bun… Eu, cel puţin, aş căuta-o. Dar să revin la “chestiunea” de mai devreme, cea cu mafia, şi la “Soldaţii”. S-a recunoscut cineva în romanul tău? Ai avut probleme din punctul ăsta de vedere? Te întreb asta, pentru că mulţi scriitori mi-au spus că s-au certat cu prieteni care nu au înţeles faptul că romanul este o operă de ficţiune şi s-au arătat deranjaţi de diverse ipostaze în care se vedeau aşezaţi de scriitor. Ori, poate, cei descrişi de tine în “Soldaţii” nu prea merg pe la librărie…

– S-au recunoscut o parte din cei din centru. Nu s-a supărat nimeni, toţi aveau lacrimi de fericire pe obraz. Cei din Ferentari n-au citit romanul.

– Mă gândeam că n-ar strica o lansare de carte în Ferentari. Ce crezi?

– Cred că nu.

– Păcat, încercarea ar merita, măcar ca posibilităţi de mediatizare. Sau poate nu vrei să fii un scriitor celebru… De ce scrii literatură?

– Vreau bani, în primul rând. Scriu fiindcă îmi place, e simplu. În plus, s-a nimerit să-mi iasă, să mă ia lumea în serios ca scriitor.

– Care a fost mesajul sau reacţia care te-a marcat cel mai puternic sau care te-a motivat să continui ca scriitor?

– Habar n-am. Că am fost publicat la Polirom, cred. Atunci, o  lume minunată s-a deschis în faţa mea: am dat interviuri, m-a văzut mama la tv, am scăpat de jobul de prof de ţară şi am venit ziarist la Bucureşti, unde m-am lipit de cea mai tare gaşcă de literaţi. Toţi erau invidioşi pe noi. Altminteri, fără Polirom, aş fi continuat să scriu, dar aş fi pâlpâit din ce în ce mai slab, ca o candle in the wind, vorba lui Elton John.

În 2002, Adrian Schiop a lucrat ca zugrav în Auckland, Noua Zeelandă. „Am luat un contact intim şi dureros cu lumea vestică, am putut vorbi în cunoştinţă de cauză despre sistemul ăla.”

– În momentul de faţă, ai un job? Din ce trăieşti? Mi-e greu să cred că “Soldaţii” ţi-a dat, financiar vorbind, mai mult de câteva baxuri de bere.

– Nu. Momentan îmi caut unul, ca s-au terminat banii. „Soldaţii” mi-au dat mai mulţi bani decât ai fi tentat să crezi, ceva mai puţini din vânzări şi ceva mai mulţi din premii şi colaterale, încât cinci luni pe gâtlejul meu a curs vinul şi a gâlgâit berea. Iar fanii mi-au dat să fumez iarbă pe gratis şi m-au chemat la grătare. Ia şi tu, bă, amărăciune, şi mănâncă un grătar, aşa îmi ziceau. Eu, ca Victoria Lipan, mă văitam că nu-s bani, dar în contul meu ce să vezi? Banii curgeau.

– 🙂 Frumos! Despre ce o să fie romanul tău viitor? Mergi pe aceeaşi “linie”, dacă tot s-a dovedit atât de profitabilă?

– N-am un mare proiect, deocamdată. Ca să nu zic că stau degeaba, adun material pentru un volum de povestiri.

– Cum ar trebui să arate un eveniment de lansare a unui roman? De multe ori, li se reproşează editurilor că nu fac decât să aşeze nişte “exegeţi” la o masă.

– La iarbă verde, cu scandal, manele şi grătare :). Habar n-am. La ultimele două romane, am făcut lansare cu chef de manele, cu rezultate complet diferite. La „Zero grade Kelvin”, am strâns o mână de amici şi am vândut anemic, rău. La al doilea („Soldaţii”), a venit lumea buluc şi am vândut de am spart. Dar nu atât datorită manelelor, ci pentru că m-am asociat cu băieţii de la Casa Jurnalistului. Puştii sunt pe val şi ştiu să împacheteze sexy chestii, şi pe mama o mărită, daca îi rog frumos.

– Apropo, cum se bucură ai tăi de succesul tău literar?

– Le place că apar la tv, că la Bucureşti mă-nvârt în cercuri alese – dar nu le convine că scriu doar despre bulangeală şi ţigani. Maică-mea visează să scriu într-o zi o carte despre arhitecţi, doctori, oameni care au terminat facultatea cu 10 şi s-au realizat, ca să poată să le-o dea neamurilor s-o citească. Deocamdată, discuţiile cu rudele sunt cu don’t ask, don’t tell: Ce mai face Adrian? Bine, e la Bucureşti. Ce mai munceşte? Face un doctorat. Dar nimic despre manele, despre ce scriu.

– Literar şi nu numai, homosexualitatea ţi se pare un avantaj?

– Hai, gata, vreau să mă duc la baie. Social, nu, că te izolează şi însingurează, îmbătrâneşti îngrijit de rude rapace şi mori singur, eventual îngropat de primărie, dacă nu prezinţi interes pentru rude. Literar, da, fiindcă burlăcia te ajută sa te ţii de scris – am cunoscut mulţi artişti care promiteau mult, dar s-au apucat de familie şi n-au mai făcut nimic; sau dacă au făcut, au făcut-o din ce în ce mai prost. În secret, mă bucură treaba asta, e o bucurie uscată, complexată şi rea. Ceva urme de compasiune am pentru femei, mai ales pentru cele care se căsătoresc cu artişti. Urmarea, de regulă, e că soţii lor mediocri continuă să se dea în stambă ca artişti, în vreme ce ele lasă dracului arta şi se sacrifică pentru copii.

– OK. Ne oprim aici. Mulţumesc pentru răbdare şi mai ales pentru că ai răspuns cam la tot ce mi-a trecut prin cap.

– u r welcome.

———————————————–

Adrian Schiop (n. 1973, Porumbacu de Jos, judeţul Sibiu) a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinte ale Educaţiei în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Master în lingvistică la Facultatea de Litere a aceleiaşi universităţi. Doctorat despre manele la SNSPA Bucureşti. A lucrat ca profesor de limba şi literatura română (1997-2001, Liceul Industrial Tehnofrig din Cluj-Napoca), zugrav (2002, Paintech LTD din Auckland, Noua Zeelandă), jurnalist (2004-2010, Evenimentul zilei, Prezent, România liberă). A debutat în revista Fracturi (2002) şi a publicat trei romane, pe bune/pe invers (Polirom, 2004), Zero grade Kelvin (Polirom, 2009) şi Soldaţii. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013). Prezent cu traduceri în reviste din Belgia (DW B), Elveţia (Heterographe) şi Germania (Parsimonie). Este colaborator al platformei Criticatac.