Interviu cu scriitorul Filip Florian: „Continuăm să avem o literatură cu cărţi scrise în weekend şi pe furatelea”

A făcut presă vreo 10 ani, după care a intrat cu succes în lumea literară. Deşi a debutat relativ târziu, Filip Florian este recunoscut astăzi drept unul dintre cei mai talentaţi scriitori români contemporani. În acest interviu, el vorbeşte despre bucuria inegalabilă a terminării unui roman, despre anotimpurile cărţilor şi despre cât de important este în viaţă să faci un lucru cu pasiune.

–                     Recent, v-aţi întors de la Târgul de Carte de la Leipzig. Cu ce aţi rămas după această experienţă?

–                     În timp, să ştiţi că apare o uşoară rutină, iar târgurile acestea ajung să semene între ele. Având posibilitatea să merg la destul de multe în ultimii ani, pot face comparaţii, iar târgul de la Leipzig e aparte, asta e clar, nu se poate asemăna cu altul, în primul rând fiindcă e un fel de mare sărbătoare a estului german. E, de fapt, vechiul târg al RDG-ului, pe care, după unificare, noua Germanie l-a păstrat din respect pentru est, însă evident e cu totul altceva. În primul rând, dintr-un spaţiu relativ mic s-a extins într-un şir de hale ultramoderne, făcute în ultimii zece ani… Şi ce mai are el aparte şi nemaipomenit e o mare, o revărsare de tineri din toată Germania, care pur şi simplu vin în excursii de două-trei zile cu şcoala. E un lucru nemaipomenit, să aduci puşti de 15, 16, 17 ani, pe care în felul acesta îi obişnuieşti cu cartea. Înseamnă automat că, dacă măcar unul din 10 va iubi cărţile şi ca adult, tu ai permanent o masă de cititori uriaşă. Nu ştiu dacă în România i-a dat cuiva prin cap ca, în perioada târgului de carte, să vină cu clase întregi de elevi de oriunde, de la Brăila, de la Braşov… Cel puţin când intri, acolo e realmente o mare de oameni, sunt mii, zeci de mii de astfel de puşti. Evident că nu pe toţi îi interesează cărţile, dar repet, şi unul din 10, şi unul din 30 dacă-l păstrăm drept cititor stabil e nemaipomenit. În rest, repet, Târgul de Carte de la Leipzig e unul cu aplecare mai spre est, adică vin şi toate editurile vestice, însă reprezentarea lor este incomparabil mai mică faţă de Frankfurt, să zicem. Aici sunt foarte bine puse în valoare literaturile din est, între care şi a noastră, tot fostul spaţiu ex-sovietic, fostele state iugoslave, Bulgaria, Cehia, Polonia, toate acestea sunt vedetele, ca să spun aşa.

–                     Ştiu că v-aţi declarat apropiat de spiritul german…

–                     Nu m-am declarat apropiat, nu asta am vrut să spun. M-am declarat pur şi simplu încântat şi extrem, extrem de admirativ faţă de cum tratează ei în întregime lumea cărţii, adică nu mă refer aici doar la tipărituri şi la starea ei de afacere – editez nişte cărţi să scot bani şi atât. La noi, din păcate, cam la asta se închide lumea literară. Evident că şi la noi mulţi editori au drag de carte, dar dragostea de carte cam păleşte încet-încet de la pornirea afacerii până când ajunge să domine rentabilitatea şi profitul. Cunosc deja de pe la noi foarte multe poveşti cu oameni care spun extaziaţi că iubesc nu ştiu ce carte, de exemplu Bulat Okudjava, Călătoria diletanţilor, sau O zi mai lungă decât veacul (Cinghiz Aitmatov). Mai ales de cărţile ruseşti, extraordinare, se feresc să le publice, pentru că nu se vând, zic ei, nu aduc profit. Culmea, unii editori spun asta îndrăgind enorm unele titluri, al căror copyright e o nimica toată ori e chiar gratis. Evident că există lucrul acesta şi în Germania, şi acolo vor să facă bani, normal, dar nu rezumă totul la atât. Exact ce spuneam cu puştii ăştia… Există o educaţie a copiilor către carte şi către citit, apoi există acel şir de Literatur Haus în marile oraşe ale Germaniei, unde permanent sunt lecturi publice de două, de trei, de cinci ori pe săptămână, încât tu ai un public stabil şi ajungi, practic, ca la teatru. Ai oameni care, în afară că citesc acasă sau în metrou, vin regulat la aceste lecturi publice, fiindcă e o mare aviditate de a-i cunoaşte pe autori, de a le pune întrebări. Acolo nu e doar cartea şi-atât, autorul contează foarte mult. În sensul acesta zic nu că sunt apropiat, ci că am o uriaşă admiraţie faţă de ce se întâmplă acolo.

–                     Cât e un bilet la o lectură publică în Germania?

–                     Poate fi, nu ştiu, oricât, de la 5 euro la 50 de euro, adică poate fi extrem de scump. Eu unul nu prea le-am prins logica, adică niciodată n-o să-nţeleg de ce uneori sunt 200 de oameni, iar alteori sunt 8 oameni sau 14 sau 46. În fond, e vorba de aceeaşi carte, acelaşi autor, chiar la distanţe de timp foarte scurte, uneori chiar în acelaşi oraş. E o chestie incalculabilă câţi o să vină. Uneori te cruceşti că e sala arhiplină şi se stă şi în picioare, alteori sunt locuri berechet. Însă pur şi simplu faptul că lumea plăteşte pentru aşa ceva şi vine cu drag pe mine unul, cât voi trăi, o să mă umple de admiraţie.

–                     La noi s-a mai schimbat ceva în privinţa lecturilor publice?

–                     Foarte puţin, aproape deloc, sunt pur şi simplu nişte excepţii într-o mare de adormire şi de dezinteres. Din când în când se mai fac lucuri bune, dar ele din păcate nu au durată. A existat, de pildă, acel ciclu de la Muzeul Ţăranului, Povestitorii de la Şosea, au fost seri absolut incredibile. La Radu Cosaşu, de exemplu, n-am văzut aşa ceva în viaţa mea! Se stătea pur şi simplu ca-ntr-o cutie de sardele, din aia strâmtă, nu generoasă în ulei sau sos tomat. Era ceva de necrezut. Sau oameni care au strigat bis când domnul Cosaşu s-a oprit din lectură, care-l rugau să mai citească… Eu n-am mai pomenit aşa ceva nicăieri, pe unde am mai umblat. La fel, au fost seri minunate la Mircea Cărtărescu, la Dan Lungu şi Ana Maria Sandu, la Răzvan Petrescu şi T. O. Bobe. E clar că publicul există, dar totul este să se înmulţească lecturile publice. Din păcate, ciclul acela s-a închis pentru că organizatorii voiau foarte mult să fie făcut ca la carte, în sensul în care şi autorii şi moderatorii să fie plătiţi, pentru că aşa e normal, e o muncă şi peste tot în lumea asta se plătesc lecturile publice, numai în România nu. În România se consideră că, dacă eşti invitat undeva, ţi se face un serviciu că, vezi Doamne, eşti promovat. Ori eu urăsc din rărunchi mentalitatea asta, pentru că nu ştii cine face cui un serviciu şi, câtă vreme tu munceşti pentru lucrul acela, n-o poţi face pe gratis. Niciun actor nu joacă pe gratis, nu se duce să facă reclame pe gratis sau nu prezintă evenimente pe gratis, niciun violonist n-o să vină la nesfârşit din voluntariat… Tot mai puţini autori acceptă să vină gratuit. Culmea e că nici oamenii nu prea gustă lucrurile gratuite. Cred că asta ar fi probabil soluţia. Când plăteşti un lucru, parcă îl preţuieşti altfel, când ştii că ai dat bani pe el şi nu ţi-a picat din cer.

–                     Cât credeţi că ar plăti cineva la noi pe o lectură publică?

–                     Nu pot să estimez, sincer. Credeţi-mă, sunt lucruri total imprevizibile. Apreciez foarte mult ce se întâmplă la Clubul de la Muzeul Ţăranului Român. Clubul acesta de la MŢR face pentru cultura din Bucureşti minim de zece ori mai mult decât Ministerul Culturii. Minim. Acolo pur şi simplu ai viu ce e mai bun în cultura română în momentul acesta. Muzică, teatru underground, lecturi publice, expoziţii. E incredibil cum trei oameni şi un mic spaţiu pot să facă mai mult decât o instituţie mamut, anchilozată, şi care aruncă banii pe geam într-un stil incredibil, renovând tot felul de clădiri cu cifre aiuritoare, dar uită că arta e făcută de oameni vii. Pe nimeni nu interesează ce fac creatorii propriu-zişi. Pe ei îi interesează să mai facă un mare şantier, la Teatrul Naţional, la Muzeul Antipa, pentru că acolo ies nişte bacşişuri extraordinare.

–                     Când ar putea, de exemplu, să ofere burse pentru scris…

–                     Nici nu vreau să mă gândesc. La Tescani, la Muzeul Enescu, este o doamnă nemaipomenită, Gabriela Ilaş, care de ani de zile se străduie să ţină în viaţă nişte burse de creaţie pentru scriitori, oferind gratuit spaţiul de locuit. O vreme, programul a fost finanţat de ProHelvetia, care s-a retras din România. Ministerul nici vorbă să-l preia, deşi programul era pus pe roate, funcţiona şi dădea rezultate extraordinare. Sincer, cu mâna pe inimă, cel mai mult într-o lună în viaţa mea am scris când am stat acolo într-o rezidenţă de creaţie. Absolut la fel, ştiu precis, Vasile Ernu, Ana Maria Sandu, fratele meu, Matei Florian, T.O. Bobe, Cezar Paul Bădescu, toţi s-au bucurat de luna aceea şi au lucrat nemaipomenit. Făceam un calcul elementar… Ca să ţii doi scriitori pe lună acolo, deci ar fi 24 pe an, cred că ar costa ministerul sub 10.000 de euro, care ar fi pentru ei, aşa, cum sunt scobitorile, când te gândeşti că la Teatrul Naţional şantierul e 75 de milioane de euro, la Antipa a fost 14, la MŢR se zice că va fi cam 12… Şi nu ştii, te cruceşti cum de toate şantierele astea ajung pe mâna lui Vasile Turcu. Nu-i ciudat? Şi Muzeul de Istorie din Bucureşti la fel. Adică omul îţi face o rasoleală într-un loc şi tot cu el, tot cu el, se încheie toate contractele. Se vede din avion, nu trebuie să ne mai gândim ce se întâmplă. Pentru oamenii de creaţie, ministerul nu face absolut nimic.

–                     Este asta cea mai mare problemă a literaturii noastre de azi?

–                     Da. Lipsa de timp. Cunosc oameni, pe care îi ştiţi şi dumneavoastră foarte bine, pentru care eu sunt gata să pun mâna pe calea ferată, să treacă trenul, dacă nu iese ce zic eu, care dacă ar avea tihnă şi timp ar scrie nişte cărţi excepţionale. De exmplu, dacă Răzvan Petrescu n-ar trebui să facă şi muncă de editor şi l-ar lăsa în pace toată lumea un an şi ar avea din ce să trăiască, sunt convins că ar scoate o carte extraordinară. La fel, Ştefan Agopian, atâţia, atâţia, care, ca să supravieţuiască, trebuie să lucreze undeva, pentru că totuşi, şi scriitorii se îmbracă, mănâncă, plătesc facturi, au copii… Situaţia e destul de sinistră şi problema reală este lipsa de timp. Continuăm să avem o literatură cu cărţi scrise în weekend şi pe furatelea. Pe cine-l ţin puterile, după serviciu, seara, dar eu unul nu făceam faţă, recunosc. Câtă vreme am lucrat în presă, 10 ani, dacă scriam o proză scurtă de trei pagini pe an era mare lucru şi mă amăgeam continuu cu gândul că lasă, o să scriu eu, o să vină vremea. Până la o vârstă, când mi-am dat seama că, dacă nu rup pisica atunci, pe loc, n-o să mai scriu în vecii vecilor. Şi lucrurile astea, dacă nu ai grijă de ele, seacă, precum o fântână din care, dacă nu scoţi apă din când în când, se astupă cu mâl şi, gata, s-a dus orice speranţă. Ori acesta e, după părerea mea, un act puţin criminal în materie culturală, pentru că ucide nişte talente uriaşe.

–                     Aţi debutat la 37 de ani, cu succes. Cum aţi privit reuşita debutului? Miracol?

–                     Un prieten bun, Florin Lăzărescu, zice că e o minciună să spui că scrii pentru tine. Ori eu exact asta cred şi, probabil, Florin nu mă bănuieşte că mint. Nu gândim la fel, asta e, nici el nu minte, nici eu nu mint. Sunt feluri diferite de a fi şi atât. Cred că avantajul foarte mare pe care-l ai atunci când eşti preocupat doar de ce crezi tu despre cartea pe care o scrii e faptul că eşti relativ imun la o catastrofă, la criticile cele mai dure. Bineînţeles că afli de ele şi că îţi pică mai bine sau mai rău. Oricine zice că nici măcar nu-i pasă de critici bate spre minciună. Pe de altă parte, cu cât încerci să-i mulţumeşti pe alţii, cu atât mai puţin eşti tu însuţi cu adevărat. De fapt, prevezi reacţia altora şi începi să te comporţi după gusturile lor. Asta în primul rând. Apoi, lumea e atât de diferită, încât niciodată n-o să-i poţi mulţumi pe toţi. Trebuie să fii tu, pe limba ta, de la început până la sfârşit… Revenind la întrebarea dumneavoastră, în perioada aceea, ajunsesem la obsesia că nu mai fac pe lume ce vreau să fac şi aproape credeam că nici nu o să mai apuc să fac. Şi mi-am zis că, măcar din banii strânşi, pot trăi câţiva ani auster… Ce aveam de pierdut? La urma urmei, nu-mi ieşea, dar ştiam că mi-am făcut damblaua, eram împăcat cu mine. Cred că cel mai rău lucru este să trăieşti toată viaţa cu un vis neîmplinit. Apoi, trebuie să vă mărturisesc faptul că nicio bucurie n-o va egala pe cea de la sfârşitul romanului Degete mici. Pentru mine, aceea era miza pentru care mă lăsasem de serviciu: să scriu o carte care să-mi placă. Restul, că s-a întâmplat să aibă şi noroc în lume, în târg, chiar e nemaipomenit, că ajunsesem la fundul sacului cu economiile.

–                     Aţi făcut presă vreo 10 ani, după care a urmat o pauză de scris. Ce aţi făcut înainte de romanul de debut, Degete mici?

–                     Sincer, am vrut să mă apuc de a doua zi, dar capul meu era doldora de un fel de zgură. Aveam în cap numai formulări standard din gazetărie. După vreun an, în care am tot citit şi m-am plimbat enorm, cred că s-a spălat zgura şi mintea mea a început să se întoarcă la o limbă normală, la o libertate deplină. În acea perioadă, am căutat să nu fiu deloc crispat că nu merge scrisul. Important era şi este ca eu să mă simt eu. Nu mai eram eu în hainele mele şi vedeam că tot ce iubeam mai mult pe lume nu se mai potrivea cu viaţa pe care o trăiam în jurnalism.

–                     Să ieşiţi din presă a fost un act de curaj. Rămâneaţi fără loc de muncă…

–                     Da, dar e bine uneori să te mai arunci şi cu capul în gol. De obicei, dai de bolovani, dar mai poţi să dai şi de fân, de apă, să iasă bine.

–                     Dacă nu ieşea bine?

–                     Nu făceam nimic, adică ştiţi expresia: ce-am avut şi ce-am pierdut. Mă întorceam de unde am plecat, după o vreme, când îmi era clar că gata, s-a dus, nu voi putea să scriu niciodată. Dar credeţi-mă, multă lume o poate face, e nevoie doar de puţin curaj. Oricine se poate retrage undeva, la casa părintească, să zicem, închiriindu-şi ce are în oraş, iar din chiria aceea să trăiască… Să trăieşti modest şi să fii liber! Dar dacă vrei să o duci şi bine, să fii şi în buricul târgului, prezent la toate sindrofiile mondene, atunci nu prea merge.

–                     Aveţi şi norocul unui loc izolat, departe de Capitală.

–                     Da, e o căsuţă într-un cătun din Piatra Craiului, pe la 1300 de metri…

–                     Acolo unde fratele dumneavoastră, Matei, a scris Şi Hams Şi Regretel.

–                     Da, e un loc vrăjit. Ajunge curând şi acolo civilizaţia şi-l va dezvrăji, dar deocamdată vraja e mai puternică decât ce vine de la Bucureşti. Când am ajuns noi acolo prima oară, în ’91, eram singurii din afara satului şi vreo 10 ani am continuat să fim singurii bucureşteni. Între timp, au apărut vreo două hotelaşe, pensiuni, nu ştiu câte viluţe ale unor oameni din Bucureşti sau Braşov, deci… Dar încă e foarte bine.

–                     După debutul dumneavoastră, Simona Sora zicea că aţi dat dovadă de o aşa maturitate în scris încât sigur trebuie că aveţi în sertar câteva romane nepublicate.

–                     Sigur că sună bine şi-mi face plăcere, numai că nu e aşa. Scriu foarte, foarte greu şi consider că truda scrisului merită numai şi numai pentru plăcerea despre care vorbeam.

–                     Jumătate de pagină pe zi, parcă, nu?

–                     Da, cam asta e media, dar vă daţi seama, ca să ajungi la media asta înseamnă că ai şi multe zile în care scrii trei rânduri sau niciun rând… Câtă vreme nu-mi sună bine, nu mi-aş da textul la tipar nici într-o mie de ani. Prefer să nu am nicio carte, niciodată, decât să nu-mi placă ce iese. Din cauza asta înaintez foarte greu… Cu privire la afirmaţia Simonei Sora, scriind atât de greu, ar trebui să am vreo 200 de ani acum ca să fi strâns în sertar şapte romane.

–                     Dar aţi renunţat la multe pagini ca să ajungeţi la forma finală?

–                     Am renunţat la bucăţi. De exemplu, în Degete mici mai aveam un personaj secundar, care la un moment dat mi s-a părut şi inutil şi cam artificial, şi l-am eliminat cu totul.

–                     Aţi fi continuat să scrieţi dacă Degete mici nu ar fi avut succes?

–                     Dacă eu simţeam în continuare plăcerea de a scrie, bineînţeles că aş fi continuat. Dacă eram nevoit să lucrez, probabil iarăşi n-ar fi mers sau ar fi mers îngrozitor de încet. Din păcate sunt un om foarte unilateral şi nu sunt capabil să fac mai multe lucruri serioase în acelaşi timp. Nu, nu pot să vin de la birou, să stau o oră… Dac-ai putea să faci un duş direct în creier şi nu doar pe cap, să-ţi intre apa şi să speli bine pe-acolo, ar fi foarte bine, dar tu vii încărcat de tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, de ce au zis şefii, de colegi, de ce tracasări ai avut, de subiectele care de multe ori nu-ţi plăceau. La urma urmei, în tot ce faci pui suflet şi te implici, iar toate rămân în tine, atârnă greu. Nu poţi, după o oră, să ai pace şi să te muţi de la gazetărie la proză. De asta spun că în ţările în care s-a înţeles lucrul acesta, se vede şi în cota acelor literaturi. Oricum ne-am suci şi ne-am învârti, tot la Germania ajungem, pentru că acolo, să mă ierte Dumnezeu, dar sunt sute de autori care pot trăi fără probleme fără serviciu. Să aibă, aşa, un minim succes, nici măcar ceva răsunător… O carte cu un oarecare succes are parte imediat de vreo cinci lecturi publice, se fac turnee în şapte oraşe, după care în 20, după care du-te şi în Elveţia, şi în Austria, după care rezidenţe, burse etc. Încasările, evident, sunt altele. Lumea zice că aici cărţile sunt scumpe, dar chiar poţi să spui că sunt ieftine cărţile la noi, din moment ce în România aproape totul e mai scump decât în Germania. Aceeaşi sticlă de vin care-n Bucureşti e şase euro, în Berlin e doi euro şi te întrebi cum e posibil aşa ceva. Totul e mai ieftin în Germania, cu excepţia cărţilor şi a lucrurilor de lux. Atunci şi încasările autorului sunt altele. Nu au toţi vile, nu, dar poţi trăi. Dacă eşti un om modest şi n-ai nu ştiu ce pretenţii absurde, poţi trăi fără probleme. Pot să vorbesc şi de prietenii mei din Ungaria. Şi acolo se trăieşte greu, e o ţară mică, sunt încasări puţine, dar au sistemul de lecturi publice bine pus la punct. Nu trece o lună fără să aibă minim două invitaţii la ei în ţară, plătite foarte bine. E altceva.

–                     Ce fel de scriitor sunteţi? Planificaţi cu rigurozitate structura romanului?

–                     Nu, când plec la o carte, îmi pică pur şi simplu cu tronc o idee vagă. La Zilele regelui, pur şi simplu ştiam doar că un dentist neamţ urma să vină în Bucureştiul acela turcit, din a doua jumătate a secolului XIX. Nu-mi trebuie mai mult. După aceea, încet, se face şi povestea, iar construcţia aceasta e realmente ca o îndrăgostire. Mi-e de-ajuns acea primă idee. Prin ea ştiu unde mă plasez, ştiu cadrul, atmosfera… Apoi, în anii în care eşti la o carte, ea lucrează în tine. Dacă apar idei noi grozave, ar fi absurd să le arunci la gunoi pentru că nu corespund cu planul iniţial. Devii robul propriului tău proiect, care sigur nu va fi perfect niciodată.

–                     Scuzaţi-mi naivitatea… Cum vă vin ideile? Mergeţi pe stradă şi, pac, ideea, pe care o notaţi imediat în carneţelul de la piept?

–                     Ele vin absolut întâmplător. În general, notez foarte puţin. Dacă ar vedea cineva ce am scris de-a lungul unei cărţi… Evident că am foiţe, un carneţel în care mai scriu şi din care mai rup, dar notiţele mele sunt ridicole, doar nişte propoziţii telegrafice, cât să ţin minte esenţa esenţei dintr-o mică povestioară pe care doar atunci când o scriu o dezvolt cu adevărat. Nu merg pe stradă ca nebunul gândindu-mă la carte. Ideile vin singure la un moment dat. Cărţile au anotimpurile lor, categoric. Cel puţin la mine, la toate cărţile, inclusiv la cea la care lucrez acum, a doua jumătate merge mult mai repede şi mult mai uşor. Romanul e ca o mulţime care pleacă într-un maraton foarte popular. La start sunt vreo 10.000 de alergători, ca un puhoi, dar încet, încet, se subţiază, se face un pluton. Cu cât te apropii de jumătatea cărţii, totul se strânge, după care rămâne aproape un drum drept până la final, parte pe care e mult mai uşor să mergi decât la început.

–                     Vă găsiţi vocea după ce începeţi să scrieţi sau aşteptaţi să o găsiţi şi abia după aceea porniţi în marea aventură?

–                     Vocea e aproape totul într-o carte. În momentul în care ai vocea şi-o stăpâneşti bine, romanul curge. La unele, am avut norocul că mi-a plăcut vocea de la început. La cea la care lucrez acum, am avut probleme tocmai cu asta, adică ştiam cam ce voiam să fac, dar nu-mi plăcea taman una din voci, pentru că acum e vorba de o carte pe două voci… Poate nu e un lucru valabil pentru toţi scriitorii, însă, după cum sunt eu construit, vocea e un lucru foarte important. Apoi, trebuie să revăd textul pe cât posibil ca pe al altcuiva şi, dacă îmi place, e bine, dacă nu, nu văd sensul nici pentru care să public, nici pentru care să scriu… Ce sens are? Ca să strângi 52 de titluri? La ce-ţi ajută? E aberant de-a dreptul. Cred că orice lucru pe lume are sens atâta vreme cât îl faci cu toată fiinţa ta.

–                     Întrebări de cititor: când scrieţi, în ce perioadă a zilei, aveţi tabieturi? Văd că fumaţi…

–                     Da, fumatul e cea mai tristă chestie.

–                     Cam cât?

–                     Mult. Când scriu, trec de două pachete cu siguranţă. E groaznic de mult şi aş vrea să nu mai fie atât, dar e dificil. Probabil e şi o prejudecată tâmpită, nu ştiu, dar am senzaţia că nu se poate altfel.

–                     Vă simţiţi mai inspirat când fumaţi?

–                     E mai degrabă un gest aproape mecanic. Uneori, îmi zic, de exemplu, să nu-mi aprind mai repede de o oră. În loc să mă gândesc la text, deja după 15 minute încep să mă uit cât mai e din oră şi ajung să mă privesc atât de des ceasul încât aceea devine obsesia mea din următoarele 45 de minute. În rest, şi eu sunt mirat că toate se schimbă, probabil şi de la vârstă, nu ştiu… De exemplu, la Degete mici, grosul cărţii e scris la nivel de seară, început de noapte, adică nu sunt genul să pot sta toată noaptea, dar pot să mă apuc pe la 8 seara şi să stau până pe la 1-2. Cam aşa am scris cartea aceea, dimineaţa lucrând mai mult pe corectat… Ce făcusem seara, într-o oarecare devălmăşie, se aşeza aşa cum trebuie. Pe urmă s-a echilibrat cam pe toată ziua, iar acum, în mod ciudat, s-a cam inversat, adică dimineaţa scriu mult mai bine, iar seara mai lucrez pe text.

–                     Puteţi să lucraţi în Bucureşti?

–                     Nu, asta e clar. Din cartea asta de acum, nici măcar o propoziţie nu e scrisă în Bucureşti. Poate doar dacă termin ceva cât sunt plecat, mai fac aici o corectură… Dar şi aici e o problemă. Neputând să merg mai departe până nu simt că tot ce e în spate e gata, aproape definitiv, chiar partea asta cu curăţatul e caraghioasă, că ai de curăţat doar jumătatea de pagină din ajun. Evident că, din când în când, recitesc tot şi veşnic mai găsesc câte un cuvânt…

–                     La ce lucraţi acum?

–                     Să nu vă supăraţi, dar nu pot să spun, niciodată n-am spus, şi Slavă Domnului sunt aproape de sfârşit… E tot un roman, după părerea mea, altfel decât celelalte. Pentru mine, lucrul acesta contează. Trebuie să fie ceva care să mă provoace, să mă aţâţe ca şi cum ar fi prima carte, să fie ceva nou pentru mine, în mintea mea. Poate alţii cred că spun prostii şi că totul e la fel la mine, aşa o fi, dar pentru mine pare nou…

–                     Lansaţi anul acesta?

–                     Dacă-mi ajută Dumnezeu, da. Eu sper. În orice caz, dacă e să fie, spre finalul anului. Când o s-o termin, mi-am propus ca o lună, două, să nu mă uit la ea, după care la toamnă-iarnă, să mai lucrez vreo două-trei săptămâni, cât o fi nevoie, şi abia după aceea să o dau la editură. Graba mi se pare absurdă şi, după un timp, mereu vezi altfel. Ai nevoie de o pauză, tocmai ca să poţi privi textul cu ochi străini. La un moment dat, chiar îl ştii pe dinafară, eşti capabil să-l rescrii cu minim efort până la virgulă. Priveşti textul de atâtea ori, încât devine ca o incantaţie, ori dacă nu scapi de tonul ăsta, nu mai ai luciditate critică, n-ai ce să corectezi fiindcă îţi sună atât de mecanic totul încât nici nu mai vezi unde sunt hibele.

–                     În primă fază, vă citeşte textul cineva apropiat?

–                     Da, în primul rând soţia mea, care este un as. Sincer vă spun, n-am pomenit om cu o asemenea vocaţie. Bine, eu îi citesc tot timpul, cum urc cu textul, atunci când termin de scris câte un minicapitol. Am ajuns să vedem cam la fel literatura şi-atunci observaţiile ei nu sunt ca şi cum ar citi cartea oricui, sunt nişte observaţii oarecum pe structura mea, pe felul meu de a scrie, ceea ce e chiar un dar. Cineva să se vâre în mintea ta şi în felul tău de a scrie şi exact în logica aceea să-ţi facă observaţii… Mai citesc, fireşte, mama şi fratele meu… Dar soţia îmi face observaţii foarte fine, puţine şi chiar unde trebuie. Cu unele nu sunt de acord, rămân aşa cum au fost fără nicio discuţie, dar în general fiind puţine şi punând degetul pe rană, cumva lucrează în mine. De multe ori, în primă fază, nu sunt de acord cu observaţiile, dar după un timp, fără să vreau, nici nu ştiu ce fac, poate mănânc, poate mă leg la şireturi, parcă-mi pică fisa cu întârziere şi-mi spun că avea mare dreptate. Sigur că mă pot întoarce oricând, nu e nimic definitiv până nu se tipăreşte. Toate părerile celor apropiaţi sunt foarte importante pentru mine, dar ştiu că, aşa cum sunt feluri de a scrie, sunt şi feluri de a citi, aşa că le văd cumva din alt unghi.

–                     Cât timp v-a luat documentarea la Zilele Regelui?

–                     Nu foarte mult, dar nici deloc. Nu vreau să pară că a fost ceva ieşit din comun. Important e să ştii ce să cauţi. Reducând totul la stările de trăire pătimaşă, există tentaţia de a folosi musai ceva ce-ţi place. Ori epoca aceea, de secol XIX, e atât de atractivă şi de fascinantă încât, la un moment dat, a trebuit să fiu foarte atent. Prea multe chestii îmi plăceau enorm şi riscam să devină ceva stufos, un fel de exces de elemente de decor şi atmosferă. E genul de univers şi de lume în care chiar cred că ţi se pun pe tavă elementele din care tu construieşti, cu riscul de a face ceva prea încărcat. Totuşi, ce-i prea mult strică.

–                     Ştiu că Ioan Slavici v-a fost străbunic. Vă gândiţi că, într-o zi, s-ar putea ca fotografia dumneavoastră să fie pe holurile şcolilor din România?

–                     Nu, în niciun caz, nu mă gândesc la aşa ceva şi ferească sfântul să o fac. Nu cred că asta trebuie să conteze. Aşa cum te apucă uneori o bucurie din aceea turbată citind o carte extraordinară şi te uimeşte ce-a reuşit să scrie omul acela, indiferent de numele lui, măcar o părticică din acea bucurie dacă o resimţi şi în legătură cu textul tău, înseamnă că ai reuşit şi asta e tot. Restul e viaţă, că trebuie să supravieţuim, să nu ne taie gazele, să nu rămânem fără mâncare…

–                     Vă face scrisul puternic?

–                     Nu puternic… Mă face să văd altfel multe lucruri, dar nu atât scrisul, cât singurătatea prelungită. Dependent de natură, sunt mai mereu plecat din oraşul acesta aglomerat. Dacă m-ai scos şi m-ai dus într-o pădure, începe sângele să-mi circule altfel, aşa cum, dacă stau aici mai mult de-o săptămână, parcă încep să tremur de enervare. Statul singur, fără să vorbeşti, lucru deloc uşor – evident, pentru că stai singur trei săptămâni, din care ieşi de vreo cinci ori ca să-ţi cumperi ţigări şi să te plimbi un ceas -, aduce totul înăuntrul tău.

–                     Puteţi să descrieţi bucuria pe care o simţiţi când terminaţi un roman?

–                     Nu, sincer, nu pot, nu că nu vreau, dar nu pot. Sunt şi microbist, dar bucuria literaturii e incomparabilă cu cea de la fotbal.

–                     Chiar dacă Dinamo, echipa dumneavoastră de suflet, ar câştiga Liga Campionilor?

–                     Nu, e altceva, pur şi simplu. Şi la aia aş înnebuni de fericire, dar ar fi altfel.

–                     Vă uitaţi la meciuri?

–                     Da, cred că e cea mai serioasă preocupare de-a mea, după scris. Nu pierd niciun meci de-al lui Dinamo, de-al lui Liverpool şi de-al Barcelonei. Cu Liverpool ţin fanatic, iar cu Barcelona, pentru Messi. Dacă Messi s-ar muta mâine la Gloria Buzău, sigur că n-aş pierde nici un meci al Gloriei Buzău.

–                     Nu vă mănâncă fotbalul din timp?

–                     Nici nu pot să fiu robot. Mă destinde teribil, e ceva viu, e viaţă. Mă uit şi la filme, dar niciodată la filme nu mă pot uita singur. Dacă sunt singur, nu văd filme cu lunile. În schimb, la meciuri mă pot uita şi bolnav, pentru că fotbalul are asupra mea o putere de vrajă.

–                     Ce le spuneţi celor care consideră că fotbalul e pierdere de vreme?

–                     Nu încerc să-i convertesc la religia asta şi cer să fiu lăsat în pace. Nu mă deranjează dacă unii dispreţuiesc fotbalul, treaba lor, şi chiar cred că nu e cazul să ne intrige nimic la ceilalţi până când nu ne fac rău.

---

Filip Florian s-a născut la 16 mai 1968, în Bucureşti, şi este unul dintre cei mai importanţi scriitori din noua generaţie. În perioada 1990-1992, a fost reporter special la Cuvântul, între 1992 şi 1995, redactor la biroul din Bucureşti al postului de radio Europa liberă, iar între 1995 şi 1999, corespondent al Deutsche Welle la Bucureşti. A debutat cu romanul Degete mici (Editura Polirom, 2005), recompensat cu Premiul pentru Cel mai bun debut, acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul (2005) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cel mai bun debut în proză (acordat în 2006). Degete mici, ajuns deja la cea de-a patra ediţie, a fost urmat de Băiuţeii (scris împreună cu fratele său, Matei Florian, Editura Polirom, 2006, tot patru ediţii) şi de romanul Zilele regelui (2008), distins cu Premiul Manuscriptum acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române, şi desemnat Cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan. Volumele sale au fost traduse şi publicate în străinătate, în unsprezece ţări.