De claustrofobie existențială pare să sufere, la modul general, poetul Emilian Pal. Un crepuscul acut al fiziologicului și al spiritualului, deopotrivă, învăluie majoritatea poemelor din volumul său recent abstinență senină, documente ale unei biografii în bernă.
Adesea, poetul pică pradă unei lucidități, când amar-reflexive, când umbrite de-un decepționism care pare a fi a doua natură a acestui temperament scindat între Scila și Caribda propriilor neputințe sau angoase.
Predomină cadrul terapeutic al unei abstinențe post-alcoolice în care nu se întrevede, deocamdată, vindecarea sau salvarea, ci sunt radiografiate momentele de sfâșiere lăuntrică, de analiză necruțătoare și sarcastică a celor din jur, în special a medicilor. O atmosferă apăsătoare în care pare că nu mai există nicio soluție a regăsirii de sine. În schimb, poetului nu îi rămâne altceva decât opțiunea unei seninătăți crispate, dar dătătoare de extaze chinuitoare, de amărăciuni crescute la temperatura unei fronde îndreptate atât împotriva lumii din jur, cât și asupra propriului sine, această ipostază a abisului uman:
„te scuturi de gânduri/ știi că nu te poți uita/ atât de mult în abis/ cum ai făcut până acum/ dacă abisul/ nu e o parte din tine”.
Abstinența senină amintește de Vizuina luminată a lui Blecher. Ambele titluri oglindesc legătura primejdioasă dintre securitatea corporal-afectivă și opresiunea constantă a vieții din jur. Practic, această seninătate crispată rămâne ultimul bastion al stabilității și al suportabilității propriului corp și a propriei interiorități în fața unei existențe traumatice și tot mai relative.
Profilul abstinentului dezvăluie, pe lângă deruta oricăror gesturi sau opțiuni, o realitate incertă care pendulează între luciditate și amărăciune. Tonul resemnat, colocvial-sarcastic, dezvăluie dimensiunea unei lumi care nu e capabilă să facă vreo diferență între sănătate și boală, între corp și spirit:
„după cinci săptămâni rupt de lume/ nu mai știi cum să mergi pe stradă/ totul te lovește în plex ca o minge supradimensionată/ căldura asfaltului mirosul de om/ claxoane scurte ca scheunatul câinilor dingo/ te uiți cu gura căscată la trotinete electrice salcâmi japonezi/ ai crezut că fără tine evoluția o va lua razna/ dar nu/ toate te-au așteptat indecise/ să le spui încotro s-o apuce” (feritină 501,4)
Astfel de momente de confesivitate frustă și amară alternează cu fragmente din discursul incisiv al medicilor. Un discurs care trece de la sarcasm la acuză, de la ironie la ură. Iar tabloul abstinenței cu toate momentele ei de terapie colectivă sau individuală se arată a fi ceea ce este de fapt, o radiografie percutantă și amară a vinei care planează ca un spectru asupra întregii existențe mutilate pentru totdeauna, fizic și spiritual:
„dom’ doctor/ da’ rivotrilul și anxialul nu dau dependență?/ nu-i oare mai bine să înjumătățim doza?/ psihiatrul a zâmbit larg/ ca o carlingă deschisă de antonov:/ bă băieți știți de ce-mi sunteți dragi?/ știți de ce viața e o minune continuă?/ în fiecare zi mă minunez când vin la mine/ dependenți care se injectează-n coițe/ că nu mai au altă venă/ și-ntreabă dacă tratamentul dă dependență/ acuma pe bune/ dimineața când dădeați pe gât celularul/ pentru că tremurați ca planetara în service/ v-a trecut vouă prin cap/ să-l faceți telefon cu clăpiță?/ v-a dat prin cap să beți numai o sută?” (pe coițele noastre)
Lupta cu ispita, dar și consecințele învingerii celei din urmă, sunt redate, în primul rând, printr-o mărturisire cu valoare de spovedanie. Fapt care generează asupra conștiinței efectul de catharsis. Cel care coboară în subteranele propriei conștiințe se regăsește într-un altfel de cadru terapeutic perceput drept o simbioză între empatie și acceptare:
„să nu hrănești ispita/ scormonești în creier febril după trăiri/ ca un gropar care sapă nebun cu gândul/ la găina și sticla cu vin cuvenită/ retrăiești un moment de măruntă glorie/ când te umflai în pene că ți-a ieșit beton/ prima meditație ghidată din viață/ un coleg adormise pe scaun și când s-a trezit/ a închipuit o poveste despre hipnoză și despre/ cum a plutit prin garsoniera lui de serviciu/ te uitai la toți ăștia mici de pe un nor/ până când te-a trezit preotul cu un bobârnac/ meditația ta numai ghidată nu-i/ că-i premeditată” (feritină 501, 04)
În alte locuri, parcă mai potolită și mai epurată de zerul revoltei și al clocotirii interioare, confesiunea câștigă prin gravitate și simț al amărăciunii interioare, dar și prin tonul lucid-resemnat al reliefării antinomiei dintre trup și suflet:
„știi că în vindecare/ cel mai ușor scapi de nevoia fizică/ apoi rămâi cu luciditatea/ pătrunzătoare și grea/ ca un arbore de camfor/ în punctul ăsta/ ești față în față cu tine/ calfă nepricepută care-și cioplește/ propria cruce cu gândul/ să termine mai repede/ trebuie făcut și lucrul ăsta/ nu mai contează ce văd alții în urmă” (anastasimatar)
Alte poeme care abordează evocarea locurilor natale sau a prezenței iubitei sunt texte de respiro, să spunem așa, în care poetul reușește să se distanțeze de propria carceră lăuntrică. Însă, și acestea fac parte din același decor cenușiu al unei imaginații convalescente și, încă, la tot pasul, supurânde.
Deși, în cuvintele poetului, „vindecarea așa cum e definită în dicționar nu există”, lungul și epuizantul drum al nopții către zi poate fi, uneori, străbătut de reflexele unei seninătăți tot mai luminoase și, în cele din urmă, mai vindecătoare.
Emilian Pal, abstinența senină, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2023, nr. pagini: 96
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citestema.ro:
Fotografie reprezentativă: Devin Avery / Unsplash
scrie un comentariu