polirom.ro

Noul roman al lui Colson Whitehead a apărut în colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, cu traducerea din limba engleză semnată de Justina Bandol.

Editura Humanitas Fiction vă invită miercuri, 22 ianuarie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bld. Regina Elisabeta nr. 38), la lansarea romanului. Vor vorbi despre carte Justina Bandol, traducătoarea romanului, Ana Maria Caia și Alina Purcaru, scriitoare, și George Volceanov, traducător și profesor de anglistică. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.

Accesul la eveniment este gratuit în baza unei rezervări prin eventbook.

Colson Whitehead, al cărui roman Ruta subterană, încununat cu Pulitzer Prize, e tradus în peste 40 de țări, a avut un debut fulminant, ingenios și de o originalitate izbitoare. Romanul Intuiționista a apărut în 1999 și a fost comparat cu Catch-22 de Joseph Heller, V de Thomas Pynchon și Ochiul cel mai albastru de Toni Morrison. A primit Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award.

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii, pe libris.ro şi elefant.ro.

Provocator, de un umor subversiv livrat cu maximă gravitate, Intuiționista îi are ca protagoniști pe inspectorii de ascensoare dintr-un oraș american semănând cu New Yorkul, într-o perioadă nedefinită. Alegorie a rasei, a societății moderne, sau pur și simplu a naturii umane, cartea jonglează cu procedee stilistice și structurale ale romanului noir, ale genului detectivistic, ale criticii sociale naturaliste, chiar ale distopiei. Whitehead creează o lume perfect credibilă pornind de la elemente aparent neverosimile, un fel de labirint borgesian în care strălucește Lila Mae Watson, una dintre cele mai fascinante eroine din ficțiunea contemporană.


Într-un oraș nenumit, imagine imperfect suprapusă New Yorkului din anii ’50, lifturile joacă un rol capital în economie, în societate și, evident, în politică, reclamele lor sunt peste tot, iar o slujbă în Departamentul public pentru Inspecția Ascensoarelor oferă un statut social de invidiat. Lila Mae Watson este prima femeie inspector din departament și a doua persoană de culoare care accede la un asemenea post – într-o metropolă preocupată fervent și ostentativ de „integrare“ rasială. Departamentul – ca și întreaga comunitate a „liftologilor“ – este împărțit între empiriști, pentru care ascensoarele nu sunt decât niște mașinării, și intuiționiști, adepții unei viziuni antropologizante asupra lifturilor, statistic mai eficienți în meseria lor. Un accident catastrofal la un ascensor care fusese verificat de intuiționista Lila Mae scoate la iveală, treptat, corupția și încrengătura de interese din breasla inspectorilor și producătorilor de ascensoare, dar îi dezvăluie în același timp eroinei existența unei schițe preliminare a „ascensorului perfect“ la care visează toți intuiționiștii (și de care se tem toți empiriștii) și faptul că autorul ei, James Fulton, părintele venerat al intuiționismului, îi este mult mai apropiat decât și-ar fi putut închipui.


Fragment

Lila Mae are un singur prieten în departament, pe numele lui, Chuck. Părul roșcat i‑e tuns scurt și convins să accepte frizura sclivisită cu cărare într‑o parte, care‑l ajută să se integreze printre inspectorii mai tineri din departament. După spusele lui, tunsoarea e obligatorie la Institutul Midwestern pentru Transportul pe Verticală, pe care l‑a absolvit în primăvara trecută. Articolul întâi (sau pe‑aproape) din Ghidul studentului. Chiar și studentele trebuie să poarte cărare într‑o parte, provocând atâtea capete întoarse brusc, în derută, încât medicul din campus a botezat epidemia generalizată de întindere a mușchilor spinali „gât într‑o parte“. Teoria lui Chuck e că renașterea frizurii Safety e semnul unui conservatorism insidios, sesizabil în toate aspectele industriei ascensoarelor, de la designul minimalist al cabinelor din ultimul sezon până la revenirea la solidele patine în T, după flirtul nefericit cu glisierele rotunde, europene. Zice el. Au fost prea multe schimbări în asociație în ultimii câțiva ani – uită‑te numai la ascensiunea haotică a intuiționismului sau la numărul tot mai mare de femei și de persoane de culoare din asociație, drace, uită‑te numai la Lila Mae, întruchiparea fluxului, de trei ori blestemată. Ciclul o să revină inevitabil la ceea ce vrea vechea gardă. „Inovație și regres“, îi place lui Chuck să‑i spună Lilei Mae în timpul prânzului, care de obicei e luat la pachet și ținut în echilibru precar pe genunchii strâns lipiți, în foaierul murdar al clădirii Metzger, la câteva străzi distanță de sediu. „Înainte și‑napoi, înainte și‑napoi“. „Sau în sus și‑n jos“, își zice Lila Mae pentru sine.

Chuck susține că, după o tură rapidă de serviciu pe teren, ca inspector, are de gând să tragă pe dreapta într‑o slujbă de birou în departament și apoi să se lase și să predea escalatoare la institut. E un tip abil. Date fiind prestigiul macho de netăgăduit al inspecției ascensoarelor în cadrul asociației și tratamentul ei preferențial, îți trebuie o personalitate aparte ca să te specializezi în scări rulante, cele mai modeste în ierarhia mijloacelor de transport. Siguranța în funcționare a escalatoarelor nu și‑a primit niciodată respectul cuvenit, probabil pentru că inspectarea acestor creaturi rotitoare e atât de monotonă, încât puțini au tăria – și stomacul rezistent la vertij – necesare ca să se holbeze toată ziua la dinții care se rostogolesc în cascadă. Dar Chuck n‑are probleme cu obscuritatea, lipsa de respect și migrenele ocazionale. Specializare strictă înseamnă siguranța locului de muncă, și, la nivel național, în institute e penurie de profesori de escalatoare, așa încât Chuck consideră că e un candidat sigur pentru un post la catedră. Și, după ce va ajunge acolo, cu ochii ațintiți asupra titularizării, poate să se apuce și de altceva decât de scări rulante și să predea orice‑și dorește. Are probabil chiar în clipa asta programa ideală în buzunar, schițată pe un șervețel ieftin. Un curs introductiv despre istoria ascensoarelor hidraulice, de exemplu – Chuck e căzut în cap după hidraulice, de la monstruozitatea cu acțiune directă din 1867 a firmei Edoux[1] la hibridele pe care ultimele zvonuri spun că le au în plan laboratoarele Arbo pentru colecția de toamnă de anul următor. Sau despre ascensoare ipotetice; studiul ascensoarelor ipotetice va reveni în mod sigur la modă, dat fiind că furoarea pe care au provocat‑o a trecut. Chuck a încredințat‑o pe Lila Mae că, deși e un empirist convins, o să includă contraargumentele intuiționiștilor acolo unde e necesar. Studenții lui vor trebui să se familiarizeze cu întregul corpus de cunoștințe despre ascensoare, nu doar cu cele canonice. Chuck crede că viitorul lui în asociație e asigurat. Deocamdată, toate glumele despre „expertul în trepte“ îi intră pe‑o ureche și îi ies pe alta.

În clipa asta însă nu e momentul de glume ori de tachinări mai mult sau mai puțin binevoitoare: Chuck a fost oarecum acceptat de restul departamentului după o scurtă perioadă de persecuție imperceptibilă (imperceptibilă pentru nou‑veniții ca Chuck sau pentru eternii outsideri precum Lila Mae, din cauză că, în cea mai mare parte, ea constă în cuvinte încifrate și în gesturi păsărești cu mâinile, pe care numai membrii le recunosc, iar celorlalţi le e greu până şi să le observe) și, în plus, în seara asta toată lumea se înghesuie în jurul aparatului de radio să asculte conferința de presă. Vestea cea mare. După ce s‑a furișat afară din garaj și a mers până la O’Connor’s cu pas atât de șovăitor, încât oricine ar fi urmărit‑o, ar fi zis că abia în dimineața asta și‑a descoperit picioarele, Lila Mae nu se miră să‑și găsească toți colegii ascultând la radio descrierea unui eveniment care se desfășoară la doar o sută de metri distanță. Ar fi putut foarte ușor să se alăture reporterilor din fața sediului, dar ar fi fost prea făţiş. Pentru inspectorii de ascensoare călătoria e totul – hurducăturile și fiorii, nu banalitatea plecării și a destinației –, iar dacă undele radio trebuie să circule mai întâi de la microfoanele jurnaliștilor la antena de pe acoperișul clădirii WCAM și să zăbovească acolo un pic, înainte de a se întoarce în (aproape) același loc umil unde s‑au născut, cu atât mai bine. Natura intrinsec ocolită a activității lor dă satisfacție anumitor zone mai prăfuite din mentalitatea Lilei Mae și a colegilor ei, exact acelor porțiuni, se dovedește, unde sălășluiesc defectele‑cheie și fundamentale de caracter. Oricum, nici unul nu e tocmai dispus să cerceteze locurile acelea, sau pregătit să le recunoască ori să pomenească despre ele; ar însemna să ajungă la revelații, da, instructive, însă fără îndoială devastatoare, despre slujba sa și despre sine însuși. Atât sunt de importante. Serios. Primul care a propus să meargă la O’Connor’s să‑i asculte pe Chancre și pe primar, care i‑a ajutat să se lase în voia repertoriului lor tot mai larg de eschivări și ocolișuri bea probabil gratis toată seara.

Schimbul de zi și schimbul de noapte sunt ferm tolănite în semicercuri în jurul aparatului de radio de la O’Connor’s, păstrat cu sfințenie în spatele barului, sub un trifoi verde‑ smarald[2] fosforescent. Lila Mae zărește părul roșcat al lui Chuck undeva în mijlocul haitei. Lupii ascultă atent fiecare sunet. La radio, primarul spune că o să‑i dăm noi de capăt acestei povești, o să‑i punem pe vinovați la stâlpul infamiei, o să demarăm o anchetă de amploare pentru cumplitul accident din clădirea Fanny Briggs, dedicată uneia dintre cele mai distinse fiice ale țării noastre.

— Credeți că vinovatul ar putea fi o persoană sau un grup care se împotrivește progresului cetățenilor de culoare? îl întreabă un reporter, stârnind un val de murmure energice la O’Connor’s. Toată lumea se gândește, cum e și firesc, la răzmerițele din vara trecută, la cât de ciudat era să locuiești într‑o asemenea metropolă (superbe trenuri supraterane, cinci gazete, două stadioane de baseball) și totuși să‑ți fie frică să ieși din casă. La cât de repede lucrurile pot să decadă într‑o degringoladă medievală.

— În momentul de față evităm să facem speculații despre cine ar putea sau nu fi vinovat, spune primarul. Nu vrem să inflamăm spiritele sau să ațâțăm instincte primare. Am fost prezent la fața locului și tot ce știu este că s‑a auzit o zdrăngăneală teribilă, un zdrang‑bang! puternic, și s‑a produs o mare zăpăceală, moment în care mi‑am dat seama că în clădirea Fanny Briggs s‑a petrecut ceva groaznic. În clipa de față ne concentrăm asupra lucrurilor sigure care ne sunt la îndemână, precum procesele‑verbale de verificare tehnică. Dar cel care se va ocupa de această problemă va fi domnul Chancre, șeful Departamentului de Inspecție a Ascensoarelor. Domnule Chancre?

Inutil să spunem că Lila Mae nu vine prea des la O’Connor’s, de obicei doar în serile de bowling ale departamentului, când sunt numai ea, Chuck și alcoolicii care‑și fac veacul acolo și care nu prezintă nici un pericol, decât pentru podelele curate. Asta fiindcă tatăl ei a învățat‑o că albii pot să se întoarcă oricând împotriva ta. La O’Connor’s, Lila Mae se teme pentru viața ei fiindcă e convinsă că scrâșnetul neașteptat al unui scaun pe podea sau o voce brusc ridicată închid în sine posibilitatea unei încăierări. În cele câteva ocazii când s‑a aflat la O’Connor’s în timpul transmisiunii unui meci de baseball sau de box, fiecare aclamație a făcut‑o să se uite în jur după ceva care putea fi folosit drept armă. Nu‑i e de nici un ajutor nici faptul că barmanul sună dintr‑un clopot mare de bronz când un client nu lasă bacșiș; ea tresare de fiecare dată. Tresare la sunetul acesta și la pocnetul pistolului pentru start cu care se trage spre a potoli neînțelegerile, schimburile prea înflăcărate de replici despre, să zicem, diferitele merite și neajunsuri ale metodelor de evacuare a căldurii în mecanismele de frânare fabricate de United Elevator. Oamenii își pot pierde uzul rațiunii în orice moment; acesta e adevăratul rezultat al integrării[3] în adunările publice: înlocuirea violenței certe cu violența certă amânată. Poziția ei e precară la serviciu, Lila Mae înțelege asta, și la O’Connor’s la fel; e un turist rătăcit printre vocale groase, hărți grosolane ale unor patrii ancestrale și blazoane de familie ale unor clanuri aproape exterminate. Poziția ei e, la drept vorbind, precară oriunde s‑ar duce în acest oraș, dar Lila Mae și‑a dresat spaima să rămână invizibilă în ubicuitatea ei, asemenea hidranților și gumelor de mestecat întinse ca un liant negru pe trotuar sub picioarele trecătorilor. Arme pot deveni pantofii, cheile și sticlele sparte. Tacurile de biliard, dacă le ai la îndemână.

— Pun pariu pe zece dolari că Chancre o să țină un discurs electoral.

— Nu‑i cinstit.

— Mai cu seamă seara asta e periculoasă. Imaginați‑vă că tot ce știți s‑a schimbat.

— De data asta chiar a făcut o boacănă.

— Ea și tot restul găștii, sfinte Roland!

— Chancre e ca și ales.

Nu contează că Lila Mae n‑a mai participat la o bătaie din clasa a treia, când o fetiță blondă și botoasă, cu dinți proeminenți, a întrebat‑o: „De ce cioroii au părul creț?“

— Asta se întâmplă când accepți tot felul de ciudați și de inadaptați în asociație.

— Taci, că vreau s‑aud ce spune!

Primul lucru pe care un negru îl face când intră într‑un bar de albi e să se uite după alți clienți de culoare. Afară de Lila Mae, unul singur se mai aventurează pe lângă spiridușul rânjitor care țopăie pe ușa lui O’Connor’s, și acela e Pompey, care e aici în seara asta, cu coatele pe bar, sorbind whisky cu eleganță, ca un calif care‑și bea ceaiul, cu manșetele cămășii ieșite curajos de sub mânecile triste și caraghios de scurte ale sacoului. Barmanul strânge cu brațul paharele goale cu nerăbdarea unui arătător de ceas, așa că marja de siguranță nu se poate estima. Pentru Lila Mae, nu pentru Pompey. Oamenii aceștia nu i‑ar face niciodată rău lui Pompey, micului Pompey, care cu siguranță ar fi condus vreo iapă șchioapă la curse dacă nu și‑ar fi găsit ilustra vocație. (Sau poate ea l‑a găsit pe el, căci există un soi de resemnare fatală în atitudinea inspectorilor față de munca vieții lor.) Iată o poveste despre Pompey care poate fi sau nu adevărată: nici nu contează. O dată, George Holt, predecesorul lui Chancre, l‑a chemat pe Pompey în cabinetul lui aproape de sfârșitul programului. Biroul președintelui asociației se află la etajul administrativ de deasupra Gropii, și, întrucât mustrările și înștiințările de concediere sosesc în plicurile oficiale ale corespondenței interne a departamentului, invitațiile verbale la etaj sunt considerate de toată lumea de bun augur. Promoții, favoruri, chei de la vreo mașină mai bună. Deci: Pompey, primul inspector de culoare din oraș, e chemat la Holt pentru prima oară, după ce a făcut patru ani de teren. Cât de dificil e să fii „prima“ persoană de culoare în orice domeniu e un lucru suficient atestat sau cel puțin ușor de închipuit, și nu mai e nevoie să‑l detaliem decât ca să spunem că lui Pompey i‑a fost extraordinar de greu. Când Holt l‑a chemat la el, Pompey a crezut că servilismul lui înfiorător, cultivat la un nivel excepțional de când lucra în departament, e în sfârșit răsplătit. Holt nu‑i vorbise niciodată până atunci, și Pompey a descoperit că președintele e surprinzător de afabil. Holt i‑a oferit un trabuc, al cărui miros îi era bine cunoscut lui Pompey, căci persista în colțuri întâmplătoare pe coridoarele și în birourile departamentului, marcând locurile pe unde președintele mersese și inspectase – un memento înțepător al autorității: acorporal, nevăzut, ubicuu. Pompey și‑a frecat cu limba interiorul obrajilor ca să râcâie rămășițele fumului cu iz vag de scorțișoară, fărâmele stimei pe care i‑o arăta Holt. Se aștepta la confidențe; Holt i‑a spus că urma să‑i dea un șut în cur. Pompey a râs (avea să‑i ia ceva timp să se deprindă cu umorul acesta al șefilor) și s‑a făcut că înțelege gluma, chiar și după ce Holt i‑a spus să se aplece în față. Ceea ce el a făcut. A continuat să râdă satisfăcut până când Holt i‑a dat un picior în buca stângă cu vârful perforat al unuia dintre pantofii lui vișinii cu șiret (unghiul din care privea Pompey l‑a împiedicat să determine exact cu care). Apoi Holt i‑a spus să iasă. A doua zi, pe biroul lui Pompey a apărut o mică înștiințare oficială care‑l informa că fusese promovat inspector de gradul doi. E drept că Holt nu l‑a rugat mai întâi să‑i lustruiască pantoful. Și Pompey a păstrat și trabucul.


[1]. Félix Léon Edoux (1827–1910), inginer francez, inventatorul, în 1867, al unui lift hidraulic pe care l‑a botezat „ascensor“.

[2]. Trifoiul este unul din simbolurile naționale ale Irlandei. Prezența lui concordă cu numele irlandez al proprietarului tavernei.

[3]. E vorba de procesul de desegregare și egală integrare în societate a tuturor cetățenilor americani, indiferent de rasă, etnie, religie etc.


„Cartea lui Whitehead este plină de grație și adesea de lirism, iar lumea interlopă a ascensoarelor sale devine un univers complex, cu un farmec aparte.“ – The New Yorker


Colson Whitehead, una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University și a fost scriitor în rezidență la Vassar College, University of Richmond și University of Wyoming. Din 2015 deține o rubrică de­spre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a șase romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, Intuiționista (The Intuitionist; Humanitas Fiction, 2019), a câștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/ Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care cele mai importante două premii literare ale Americii — National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017 —, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. În 2019 a publicat romanul The Nickel Boys, nominalizat la National Book Award. Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s și Granta.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here