„Îmi place totul. Peisajele, clima, stilul de viaţă, rezonanţa istorică şi culturală a fiecărei aşezări”, spune Ioan T. Morar despre Provence, „ţara” sa adoptivă, pe care a descris-o într-o carte, la capătul a şapte ani.
Domnule Ioan T. Morar, încep cu un citat dintr-un text prins în cartea dumneavoastră: „Oare oamenii care înfruntă ploaia şi vin la bibliotecă sâmbătă după-amiaza sunt fericiţi sau nefericiţi?” Aţi aflat între timp răspunsul la întrebarea aceasta?
O incertitudine de calitate face cât un răspuns bun: încă nu am aflat. Mă bucur, însă, că lumea mai citeşte… Sunt două categorii de cititori care vin la Mediateca de vizavi de mine (pe strada care ne desparte nu pot trece două maşini una pe lângă alta. De altfel, circulaţia maşinilor e oprită cu câte două borne la capăt de stradă). Da, două categorii, copiii, mânaţi, probabil, din spate, de liste de lecturi obligatorii, şi oamenii de vârsta a doua spre a treia. Tinerii sunt foarte rari. Cred că fericiţi sunt, mai ales, cititorii maturi. La ceilalţi, probabil, există şi un coeficient de corvoadă. Un amănunt: la Mediateca Simone Veil (ăsta e titlul întreg), doar când împrumuţi o carte mergi înăuntru. Restituirea se face în stradă, non-stop, la două automate care seamănă, cumva, cu bancomatele, doar că nu „bagi cardul”, ci cartea, după ce un dispozitiv îi citeşte codul. Se deschide o fantă şi, gata, ai restituit-o.
Povestiţi în treacăt şi despre o formă de libertate: aceea de a citi alandala cărţi bune şi cărţi proaste. În tinereţea din Bujac eraţi liber din acest punct de vedere. Cum citiţi astăzi, în Franţa?
(Bujac este un cartier din Arad, acolo unde am crescut. Asta pentru cei care nu au citit fragmentul la care faceţi referire. De câteva luni am găsit un Chateau Boujac (se citeşte Bujac), un vin din Bordeaux. Fac o digresiune care ţine, însă, tot de citit. Cititul etichetelor de vin. Tot de curând am descoperit un domeniu din Languedoc care se numeşte Mămăruţa. Scris exact aşa. Am luat legătura cu proprietarii care ştiau că e un cuvânt românesc. În momentul în care au cumpărat domeniul voiau să-i dea un nume nou. Era cu ei o prietenă de-a lor din România (mai precis, din Ardeal) căreia i s-a aşezat o buburuză pe mână, iar ea a zis: Mămăruţa! Şi aşa i-a rămas numele.)
Am citit sistematic în şcoală, mai ales la Filologie, nu m-a deranjat asta. Nu am simţit o constrângere, ci, dimpotrivă, aveam la dispoziţie un ghid, un GPS de lectură. Perioada copilăriei a fost, cum am zis, interesantă, citeam cam ce-mi recomandau bibliotecarele de la Clubul Muncitoresc Solidaritatea. Cărţi cu indieni, cu copii sovietici eroi (Timur şi băieţii lui, Măştile verzi, Comandantul Cetăţii de zăpadă), Coliba Unchiului Tom, Indienii din Mato-Grosso. Copiii din cartier, din jurul meu, nu prea citeau, nu aveam cu cine să schimb idei din cărţile citite. Primul roman citit de mine este Desculţ, de Zaharia Stancu, în vacanţa dintre clasa întâi şi a doua. Vecina care îmi împrumutase cartea (nu avea o bibliotecă, doar câteva cărţi, de genul celor câştigate la tombolele şcolare) nu m-a crezut şi m-a pus să-i povestesc subiectul. Aşa că Desculţ este nu numai primul roman citit, ci şi primul roman povestit!
Acum citesc doar în perioadele în care nu scriu. Cât am lucrat la Sărbătoarea Corturilor, de pildă, o perioadă de un an şi jumătate, nu am citit decât lucruri care să-mi ajute la documentare. Nu vreau să mă influenţeze nicio carte când scriu. Dar, cum nu scriu cât aş vrea de des, am timp şi pentru citit. Cum stau departe de librăriile din România, citesc ce reuşesc să-mi aduc eu sau ceea ce-mi aduce Mircea Mihăieş, care vine în fiecare an în la Ciotat, cu maşina. Citesc adesea două-trei cărţi, în funcţie de dispoziţie, de programul zilnic. Am început Jesmyn Ward, Cântec pentru cei neîngropaţi (Polirom), un roman puternic, Paolo Cognetti, Băiatul sălbatic (tot Polirom), un roman mai delicat (feminin, aş îndrăzni să spun, sper să nu fiu acuzat de sexism). Aproape am terminat Jonathan Haidt, Mintea Moralistă. De ce ne dezbină politica şi religia? (Humanitas), carte pe care mi-a adus-o prietenul meu Claudiu Opran, anul trecut. Destul de des citesc poezie din ediţiile electronice ale revistelor literare româneşti. Pe lîngă astea, citesc zilnic câte o poveste din volumul Poveşti Provençale a lui Mistral, în ediţie franceză. Iau cu porţia, să ţină cititul cât mai mult!
Aţi început să învăţaţi provensala, probabil şi din dorinţa de a vă simţi mai bine integrat în cultura locală. Cât de bine ştiţi astăzi această limbă?
Din păcate provensala nu este o limbă foarte vorbită. Deja de doi ani particip la atelierele ţinute de Denis Roux, specialist în măslini şi cultură provensală. După câteva elemente gramaticale de bază, am pornit la citit şi tradus texte. Cu scrisul e mai complicat, există mai multe variante de grafie (unul e a lui Mistral, altul e grafia clasică), plus diversele dialecte care au, şi ele, o grafie neunificată. Cu un dicţionar, uneori, pot traduce texte din provensală… Am şi făcut-o în Şapte ani în Provence, unde am inserat două povestioare de prin almanahurile secolului trecut.
Un alt detaliu local: petanca, un joc simplu, constataţi dumneavoastră, însă pe care încă nu îl jucaserăţi când aţi scris despre el. Sunt curios să aflu dacă aţi jucat între timp şi cum vi se pare.
Această întrebare m-a făcut să las privirea în pământ. Nu, nu am jucat încă. Dar îmi tot promit că o să ajung să învăţ. Culmea e că am avut un set dublu de bile de petancă, l-am cumpărat în primele mele luni provensale, dar cu toate mutările, l-am rătăcit sau pierdut. Mai ales că aici, în La Ciotat, s-a inventat petanca, aşa cum se joacă acum.
Am găsit plăcut surprins complimentul pe care un general, comandant al Legiunii Străine la vremea respectivă, vi l-a transmis în legătură cu calitatea profesională a românilor din Legiune. V-a influenţat în vreun fel originea română în relaţia cu francezii?
La început, în primii doi-trei ani, chiar era un disconfort identitar faptul că eşti român. Presa franceză scria despre toţi cerşetorii că sunt români. În alte cazuri, nu dau etnia răufăcătorilor, dar în cazul românilor îşi scoteau pârleala. Era epoca marilor expulzări, tabere întregi de rromi erau trimise acasă. Ei reveneau, autorităţile îi re-trimiteau, cu bani de buzunar, şi tot aşa. Constat o ameliorare a situaţiei. Sutele de medici români, de pildă, care tratează francezi de tot felul au reuşit să schimbe percepţia. Există asociaţii de prietenie franco-române, comitete de comună înfrăţite etc. Mie identitatea de român îmi este „confortabilă”, Explic mereu că româna e o limbă latină, că avem contribuţii la cultura franceză etc. etc. „Patriotism pe persoană fizică”, am mai zis-o.
Ce vă place cel mai mult în Provence? Mâncarea, peisajele, liniştea?…
Îmi place totul. Peisajele, clima, stilul de viaţă, rezonanţa istorică şi culturală a fiecărei aşezări. Îmi plac obiceiurile, sărbătorile religioase care încă nu au murit aici… Îmi plac măslinii, pe stradă sau în livezi, lavanda… M-am adaptat şi cu stilul provensal de a mânca, mai ales de când am nişte restricţii dietetice. Sunt fan ulei de măsline, îmi place tapenada, am început să mănânc mai mult peşte (pentru ardeleanul din mine, asta e o reuşită personală).
Reportajele dvs. literare sunt fermecătoare şi prin stilul în care au fost scrise, dar şi prin numeroasele informaţii pe care le oferiţi despre istoria şi cultura locurilor vizitate. Ca scriitor, cum înregistraţi nume şi detalii „tehnice” pe care trebuie să le inseraţi ulterior în texte?
La început am căutat eu subiectele, apoi unele au început să vină ele spre mine. Sunt amănunte care mă duc spre subiecte. Apoi, ramificaţii, legături care, mai departe, îmi mai arată câte un subiect. Curiozitatea de bună calitate, zic eu, este foarte utilă în astfel de demersuri scriitoriceşti. Un exemplu dintr-un text care nu a mai apucat cartea: într-o seară, după atelierul de provensală, Denis Roux mi-a spus că există un muzeu al Marseillezei la Marsilia. Am citit tot ce am găsit despre acest imn francez şi am aflat că, iniţial, a fost un imn al Armatei Rhinului şi că prima dată melodia a fost cântată la Strasbourg, chiar de primarul localităţii. Dar asta nu i-a purtat noroc, la revoluţie a fost ghilotinat. Bun, de aici am urmărit cum a ajuns melodia să fie considerată ca Marseilleză… Am fost şi în vizită la muzeu, evident. Altă dată am văzut pe drum un indicator Muzeul Deşertului, asta în Cevennes, o zonă foarte verde. M-am abătut din drum şi am aflat că e, de fapt, un muzeu al persecuţiilor împotriva protestanţilor francezi… Am mers la muzeu: impresionat. Aşa s-a născut un alt text, lunar încă scriu în Orizont (revistă de cultură din Timişoara) o pagină despre ce e aici, deşi deja am încheiat cartea. Dar nu am încheiat cu descoperirea locurilor. Când termin un text, o lună mă gândesc la următorul. Citesc monografii locale, ascult oameni, îmi notez amănunte care trec prin media regională… Nu vreau să asasinez cititorul cu date seci, care nu au relevanţă, aşa că, într-un avânt egoist, scriu în texte ceea ce mi-ar plăcea mie să citesc….
Ştiu că nu vă place întrebarea legată de „proiectele de viitor”, însă mi-ar plăcea să aflu dacă veţi mai publica genul acesta de carte, de reportaje.
Ca să parafrazez o sintaxă şchioapă ajunsă în spaţiul public: orice scriitor îi place să scrie un sequel. Dacă mă ţine Dumnezeu în viaţă, dacă nu-mi va seca de tot curiozitatea şi nevoia de a scrie, probabil că va urma un al doilea volum, eventual cu alţi şase-şapte, opt ani în Provence. Recunosc, această carte a avut cel mai mare succes de cititori din tot ce am scris. Şi a ajutat destulă lume să-şi facă planuri de vacanţă în zonă. Am primit multe semnale de la cititori despre asta.
scrie un comentariu