Poate că așa e și scrisul meu. Un dans fără noimă care mă sleiește și mă ține în viață, care sudează splendoarea cu oroarea. Uneori, în aceeași mișcare. Nu spune nimic și spune totul. Și nu e în puterea mea să mă opresc. – Ioana Bâldea Constantinescu, Castelul din orașul meu
Chiar dacă au trecut ani de zile de când am citit Dincolo de portocali (Humanitas, 2015), primul roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, scriitoare și jurnalist cultural, păstrez încă vie emoția acelei lecturi, atmosfera dintr-un roman aparte. Nautilus (Humanitas, 2019) m-a adus și mai aproape de universul unic pe care Ioana Bâldea Constantinescu îl construiește, de la zero, de fiecare dată, peste suprafețe care au nevoie să fie repovestite, pictate în nuanțe noi pe care, cel mai adesea, nu le vedem fără aceste istorisiri care transformă personaje, vieți și, mai ales, locuri. Poveste despre Maria, carte apărută în 2019 la Editura Nemira, mi se pare în continuare una dintre cele mai sincere cărți despre maternitate.
Anul acesta, romanul Castelul din orașul meu, publicat la Editura Litera, recalibrează fiecare colț al unui oraș traumatizat. Bucureștiul e redescoperit prin lumile pe care le extrage și le sculptează cu detalii fantastice, împletind totul cu fire autobiografice, lăsând la iveală fragilitatea ființei și o frumusețe dezarmantă a lumii, dureroasă și strălucitoare în același timp. Aceste lumi pe care le regăsiți în cel mai nou roman al Ioanei Bâldea Constantinescu sunt „microistorii”, așa cum le numește poetul și prozatorul Radu Vancu: „macroistoria secolelor 19 și 20, ba chiar și primele două decenii din 21, cu literatura & muzica lor, microistoria comunității săsești din Transilvania, microistoria cutremurului bucureștean din ʼ77, câini imaginari și păsări elefant, frați Grimm și neveste Grimm, basme germane și fabule chinezești. Și, peste toate, atât de multă frumusețe. O bucurie de carte.” Iată că nu s-a scris încă totul despre acest oraș care își aștepta încă o poveste și a primit-o, în dar, pe una dintre cele mai frumoase.
Aceasta nu este și nu va fi o cronică tipică, nu va fi o recenzie obișnuită. E un text pe care îl scriu din perspectiva unui cititor veșnic îndrăgostit de ceea ce scrie Ioana Bâldea Constantinescu, nu doar aici, ci mai ales în cărțile sale. Sunt, în egală măsură, un ascultător în mintea căruia va răsuna pentru totdeauna vocea acestei prozatoare care, ani de-a rândul, a făcut orașul să vorbească și și-a făcut ascultătorii să iubească Bucureștiul cu tot ce are bun, dar și știrb, cu tot ce are nou și strălucit, dar și uitat sau decrepit.
Proza se scufundă în straturi din ce în ce mai adânci pentru a ieși la suprafață prin mici ferestre ascunse inițial privirii, romanul e în sine un castel, cu scări în spirală, cotloane ascunse, cămăruțe ale trecutului, cu mobilier și fotografii peste care se așterne un praf al uitării. Între Lumea Veche și Lumea Nouă, cu iz de basm în opoziție cu tăria prozei unei scriitoare cu o mână mai sigură ca niciodată (în ciuda a ceea ce ar putea simți naratorul, prozatorul, Theo, Martha, Hanno – acesta e rezultatul: un roman excelent și extraordinar!).
Pe Johaness Schell (Hanno) îl descoperim, alături de Spatzi, cockerul spaniel auriu, prin plimbări pe sub ferestrele de la care privesc uneori Theo, Ioan și Sebastian, copilul acestui cuplu, cel care descoperă și culege fragmente de poveste, cel care înțelege lumea adulților și a copiilor deopotrivă, cu o maturitate șarmantă. Bucureștiul e recompus din poveștile trecutului și ale prezentului în jurul Castelului cu pereți galbeni, casa în care, ca într-un almanah infinit, se adună laolaltă fire de viață și povești care au în comun abandonul, singurătatea, doliul, dar și iubirea fără margini.
Cunoaștem, pentru prima dată în proza autohtonă, personaje care ne cuceresc prin căi stranii sau pe deplin delicioase, prin mărunțișurile care le compun viețile, prin frumusețea care le învăluie pe unele dintre ele, prin felul în care își poartă singurătățile, durerile, viețile.
Facem astfel cunoștință cu asprul Wolf, colecționar de oameni cu minți strălucite, o întâlnim pe Clara Liebmann, cea cu un ochi auriu și mama Marthei, iar universul lor e desăvârșit, e aparte, e globul de cristal în care intră amândouă pentru a proteja cea mai frumoasă relație dintre o mamă și fiica sa. O lume pe care hazardul o fărâmă la cutremurul din 1977, nu fără a ne da înapoi mici ancore de care să ne prindem pentru a putea merge mai departe cu o inimă incompletă. Îl cunoaștem pe Hanno, pentru totdeauna îndrăgostit de Clara, cel care va rămâne prins în lumea cea vastă, scriitor și cercetător de succes, cu tot ce are mai de preț lăsat în urmă, într-un început de viață de basm:
„... din vremea când erau fericiți și locuiau într-un bloc ciudat, căruia-i spuneau Castel, pentru că și viețile lor aveau, în fond, ceva aproape nefiresc în ele, ca de basm. De exemplu, dacă într-o zi, la micul-dejun, i-ar fi găsit pe Clara și pe Hanno la masă cu o cumătră vulpe și cu un ditai ursul, cu jiletcă, joben și baston sprijinit elegant de marginea mesei, Marthei nu i s-ar fi părut nimic neobișnuit. Nu pe vremea aceea, când viața toată era o poveste fără graniță între lumea reală și cea imaginară și...”
Memoria e aici cea care trebuie salvată, cea care face un exercițiu continuu pentru a alege ceea ce trebuie să uite și ceea ce trebuie să scoată de sub dărâmături pentru a aduce din nou la lumină.
Ioana Bâldea Constantinescu își reconstruiește Castelul din oraș pe muzica lui Mahler și a lui Florence Welch, reasamblează piesele de puzzle într-o lume în care „totul se accelerează până la schimonosire” și „totul e caricatural”, schimbă unghiul oglinzilor și, peste rănile a ceea ce nu mai e, peste locurile din care cartierul Uranus a dispărut, aduce la viață splendoarea din mijlocul ororii:
„Mijește toamna în București. Pulover moale, cizme de ploaie. Cafeneaua e aproape de casă, populată de oameni ca ea, care-și beau cafelele deasupra unei tastaturi. Theo își pune căștile și dă play înregistrărilor. Una după alta, vocile se fac una cu ploaia. Vorbesc despre bovindouri, saloane cu pian, scări în spirală și balcoane cu mușcate. Acolo, într-un folder din laptopul ei, se aude Bucureștiul care nu mai vorbește. Orașul mort. Bunicii repară rupturi din gard, tații despachetează biciclete, câinii familiei fugăresc pisicile din vecini, mamele fierb borcane zaharisite de dulceață, graurii fură cireșe, cariatide sprijină acoperișuri de tablă, grădini de iarnă vibrează în furtuna de vară, cartușele spun data de naștere a zidurilor galbene, copiii își desenează șotroane în mijlocul drumurilor, mascaroane râd schimonosit spre ei și-i fac să se împiedice. Și pe urmă vin buldozerele. Vin peste grădini de trandafiri și sobe cu olane. Peste marchize. Peste case vagon. Peste pereți îmbrățișați de glicină.”
Un câine inventat devine, peste ani, un câine adevărat, martor al poveștilor care modelează realitatea, fantezia face primii pași înspre ceea ce devine posibil în viețile noastre: un nou început, un nou personaj, un cățel auriu care poartă numele uneia dintre cele mai duioase povești, dorința nepotolită de a scrie despre durere și despre frumusețe în paralel („îmbrac pielea lui Hanno, mă îmbrac cu fricile lui, cu iubirea din care nu e făcut, cu foamea lui de frumusețe”).
Memoria e salvare și durere, e mecanism neîntrerupt care face ca scrisul să devină vital precum apa:
„O zgândăre orașul ăsta de sub oraș. Neființa lui. Memoria. Tensiunea. Neîntâmplările. Viețile care s-au oprit brusc aici. Întreruperea. Cum construiești pe un loc peste care au trecut buldozere? Cum uiți ce e de neuitat? Cum o să trăiască ea fără voce? Cum au rămas oamenii ăștia fără case?”
Întrebările primesc răspuns, universul dintr-un roman plin de farmec, hortensii și leandri, plin de povești care se ascund în spatele fiecărei ferestre, ajunge la cititorul care va descoperi, pe cont propriu, „Castelul” din orașul său.
„Theo a lăsat vocile să țipe în urma ei și a închis ușa”, dar „vocea ei cu gust de cafea și de soare” răsună în podcasturi, în live-uri, în memoria multor oameni, în interviu, în online și offline. O voce care nu se uită, o scriitoare care, în chipuri diferite, își face auzită vocea mai pregnant ca niciodată odată cu un roman de o originalitate mai mult decât binevenită în peisajul literaturii autohtone.
Castelul din orașul meu e un roman care cucerește tot ceea ce contează cu adevărat. O carte care salvează părți importante din trecut, vindecă fragmente din prezent și care promite, prin tot ceea ce aduce cu sine, că încă putem spera la frumusețea pură a lumii, o frumusețe care se construiește din momente fugare, din detalii minuscule, din zâmbete pe furiș, din țineri timide de mână, din îmbrățișări oferite în momentele potrivite, din universul celor îndrăgostiți de cărți, de cafea, de istorie, de arhitectură, de civilizație și cultură, de scris, de muzică și de tot ceea ce omenirea are mai frumos de oferit.
Ioana Bâldea Constantinescu, Castelul din orașul meu, Editura Litera, anul publicării: 2024, nr. pagini: 384
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Kelly Sikkema / Unsplash
scrie un comentariu