Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Ioana Drăgan (n. 1969, București) este membră a Uniunii Scriitorilor din România. A debutat editorial în 1997 cu volumul de proză scurtă „Vietăți și femei”. A publicat volume de proză scurtă, romane și publicistică: „Poveștile Monei”, „Bibliotecile din oglindă”, „Mafalda”, „Gripa. O poveste de Crăciun” și antologia de proză „Povești misterioase cu femei și alte vietăți”. Absolventă a Facultății de Litere la Universitatea București, este doctor în Științe filologice cu o teză despre romanul popular românesc, publicată în două ediții (2001 și 2006). Între anii 1995-2012 a lucrat ca jurnalist de televiziune, moderator și producător de emisiuni culturale la Televiziunea Română. În prezent conduce Direcția Generală Reprezentanțe în Străinătate din cadrul Institutului Cultural Român.
Dintre premiile și distincțiile primite: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul „Vietăţi şi femei”; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2009 pentru Proză – volumul „Mafalda”, noiembrie 2010; Distincţia culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezenţa sa în viaţa intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural – seria „Anul Caragiale” – Televiziunea Română (2012); Premiul special al juriului Filialei București Proză pentru volumul „Gripa. O poveste de Crăciun” (2023).
- Am publicat acest prim volum la momentul potrivit pentru un prozator;
- Am cunoscut o mică parte din lumea literară și dinainte de a publica prima carte;
- Imparțialitatea și obiectivitatea necesare pentru exercitarea meseriei de jurnalist cultural onest nu mi-a permis mari prietenii literare;
- „Vietăți și femei” a fost o carte cu noroc;
- Prin includerea volumului de debut în antologia mea de proză, apărută anul trecut la editura Litera, i-am dat o nouă șansă de a ajunge la cititori și comentatori noi;
- Cărțile, ca și copiii, vin pe lume când vor ele.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Am debutat în 1997 cu volumul „Vietăți și femei”, apărut la Editura Cartea Românească, în seria DEBUT a colecției BIBLIOTECA BUCUREȘTI. Selecția a fost făcută, așa cum e menționat și în prezentarea volumului, prin vot secret, de un juriu alcătuit din Dan Cristea (președinte), Dan-Silviu Boerescu (secretar), Florin Iaru, Nicolae Iliescu, Ioan Es. Pop, fiind un proiect susținut financiar de Asociația Scriitorilor din București, cu sprijinul Editurii Cartea Românească. Peste ani, le mulțumesc tuturor. A contat enorm pentru mine, ca tânăr scriitor, să debutez astfel. Consider și astăzi că am publicat acest prim volum la momentul potrivit pentru un prozator, la capătul unei perioade foarte utile de încercări literare publicate în diverse reviste. Concursul de manuscrise la care am trimis volumul a coincis cu momentul în care această carte a fost gata, fiind rezultatul unei selecții personale a textelor care au fost reprezentative pentru ceea ce am intenționat să transmit prin proza mea în acei ani.
Susţineţi citestema.ro:
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
În anii ‘90, am publicat, ca orice tânăr care aspira la intrarea în lumea literară, în mai multe reviste, care își deschideau paginile și pentru debutanți. Eu am avut șansa de a face parte, din 1991, chiar din colectivul unei reviste umoristice – „Moftul Român” – condusă de scriitorul și dramaturgul Mihai Ispirescu, unde publicau nume mari ale literaturii române. Sub umbrela Asociației Umoriștilor Români, se organizau diferite seri literare unde am citit mai multe proze și am ascultat opiniile și sfaturile primite din partea unor scriitori consacrați. Am citit proza „Grasa”, inclusă în volumul de debut, la Cenaclul de la Litere. Aproape că am uitat. Mi-a adus aminte, peste ani, cu ocazia lansării antologiei de proză „Povești misterioase cu femei și alte vietăți” criticul literar Paul Cernat, care s-a aflat în sală. Tot în acei ani, m-am căsătorit cu scriitorul Cătălin Țîrlea care, la vremea respectivă, avea volume publicate și făcea parte din generația nouăzeci, formată la Cenaclul Universitas, înainte de 1989, la care eu nu am participat. Firește că i-am citit lui aceste proze și, de atunci și până astăzi, Cătălin a rămas primul meu cititor. Avizat și, întotdeauna, critic.
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Nu pot spune că am fost influențată prin acest debut. Am cunoscut o mică parte din lumea literară și dinainte de a publica prima carte. În plus, din 1995 și până în 2012, am lucrat la Televiziunea Română, moderând și realizând emisiuni literare și culturale, ceea ce mi-a permis nu numai să iau parte la dezbaterile, polemicile, problemele lumii culturale românești, ci și să îmi formez propriile opinii, ceea ce a fost fundamental pentru modul în care am înțeles să particip la viața culturală, atât cât am putut. Imparțialitatea și obiectivitatea necesare pentru exercitarea meseriei de jurnalist cultural onest nu mi-a permis mari prietenii literare și cred că, prin conduita mea profesională, las acum modestia la o parte, am știut să contracarez și unele eventuale reacții nepotrivite. Din respect și dragoste pentru lumea fantastică a scriitorilor români, am scris și publicat, în 2007, volumul „Bibliotecile din oglindă. Ex Libris de scriitor” – o carte de portrete, dedicată lor, așa cum memoria mea afectivă îi va păstra pe cei pe care am avut onoarea și norocul de a-i fi întâlnit.
Aţi fost mulţumită de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
Întotdeauna spun asta: „Vietăți și femei” a fost o carte cu noroc. În 1998, a fost răsplătită cu premiul de debut în proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar prin acest premiu am fost primită în rândurile membrilor Uniunii chiar în acel an. A fost foarte important pentru un tânăr scriitor, așa cum eram la sfârșitul deceniului nouă. Critici importanți au scris despre acest volum, iar aprecierile și observațiile lor mi-au dat aripi și, din ambiția enormă de a nu dezamăgi, am publicat repede un al doilea volum, foarte bine primit și el – „Poveștile Monei”.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
În anii aceia, nu se promova nimic on line și nu existau încă rețele de socializare. Nu am promovat în nici un fel, cu excepția trimiterii cărții la unele dintre revistele literare din București și din țară.
Apăreau și atunci, ca și astăzi, cărți multe și fiecare scriitor spera ca un critic literar să îi recenzeze sau comenteze cărțile. Bucuria lecturii primei cronici apărute nu o voi uita niciodată, mai cu seamă că mi-a fost semnalată pe culoarele Televiziunii publice de redactorul meu șef – Iosif Sava –, cel care citea tot, în Biblioteca TVR, și care avea întotdeauna un cuvânt de încurajare pentru tinerii lui subalterni și colegi. La acest volum de debut, am avut o singură lansare de carte colectivă, organizată de Asociația Scriitorilor din București, ceea ce nu a contribuit la receptarea sa, cea imediat ulterioară publicării. Peste ani însă, prin includerea volumului de debut în antologia mea de proză, apărută anul trecut la editura Litera, i-am dat o nouă șansă de a ajunge la cititori și comentatori noi.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
Cărțile, ca și copiii, vin pe lume când vor ele, când se întrunesc toate condițiile și apar momentul oportun și un context prielnic. Atunci când autorul este pregătit și, prin ce a scris, știe cum să și reușească să convingă o editură să îi publice manuscrisul. Eu cred că doar atunci un scriitor trebuie să publice: când dincolo de toate sfaturile, de emoții, de așteptări, de posibile eșecuri, știe că are ceva de spus și crede în povestea imaginată de el.
scrie un comentariu