Deşi publică de mai bine de 30 de ani, Ion Pleşa a debutat recent în volum, la Editura Nemira, cu “Anotimpuri care nu se repetă”, “un minunat album de snap-uri narative” după aprecierea lui Marius Chivu.
Domnule Ion Pleşa, debutul dvs. într-un volum individual de proză este, fără îndoială, unul târziu în raport cu media. Asta, deşi aţi tot publicat poezii sau proză de prin 1983 încoace. De ce aţi aşteptat atât?
Ca să răspund ar trebui să vă spun toată istoria, ori asta ar lua ceva timp. Închipuiți-vă că sunteți undeva înainte de 1989, în biroul unui director de editură, un poet respectat. Cineva v-a introdus, spune că aveți un manuscris care ar merita citit. Directorul, vizibil iritat (de sticla sprijinită de birou?), declară că e sătul, primește periodic sute de poezii, nu mai suportă avalanșa de adjective. Atunci, poetul (nedebutat) ia hârtiile bătute la mașină și, într-un elan creator, le aruncă pe fereastra deschisă, paginile se risipesc în curtea editurii, coborând în picaj de la înălțimea etajului unu.
Oamenii de la coadă, cei veniți să cumpere (de la librăria din curte) romanul Cel mai iubit dintre pământeni, se apleacă curioși să citească ce este scris pe acele pagini. Portarul editurii se alarmează, începe să strângă hârtiile risipite, le smulge din mâinile curioșilor, ar putea fi niște manifeste (sufletul nu se poate număra), poeții sunt periculoși. Tânărul este dus la secția de miliție, pentru tulburarea liniștii publice. După o oră de discuții se trimite o adresă către centrul de calcul unde lucrează acest programator. Situația rămâne sub control. Poezia poate să plece, călare pe un iepure șchiop. Ceva s-a petrecut, jumătate în închipuire, 45% în realitate. Pe cale de consecință, ceasul a sunat ceva mai târziu, stricând media. Oisive jeunesse…
În urmă cu şase ani aţi urmat cursul de creative writing susţinut de Marius Chivu şi Florin Iaru. A fost acela momentul în care v-aţi spus că, gata, se poate face pasul înainte?
Cursul a fost o experiență minunată din care am ieșit demoralizat. La școala de literatură, se spune, numărul prozatorilor intrați este egal cu al celor ieșiți. Cum nu scrisesem proză până atunci, mă învârtisem – în acele luni -precum cățelandrii (din Viața ca o pradă) în jurul cadavrului unui cal, neștiind de unde să mușc, cum să scriu, deci nu am făcut pasul de care amintiți. Câteva din povestirile mele fuseseră remarcate, totuși asta nu a fost de ajuns. Dar da, acel curs a fost un început, doar un început. Din fericire au urmat întâlnirile de la Creative Writting Sundays, am continuat să scriu, câteva sezoane la rând, texte mai bune sau mai puțin bune. La un moment dat, o scriitoare ne-a cerut să ne inspirăm din versurile unei poezii. M-am regăsit în acel fragment din Emily Dickinson și am scris o scurtă poveste în care toate componentele s-au aranjat așa cum ar fi trebuit, găsisem – în sfârșit – acel acord fin între cuvintele folosite și construcția mentală al realității. Ca să vă răspund, în final, nu a fost un moment anume, undeva, pe drum, arama s-a trezit trâmbiță.
Cum aţi făcut selecţia prozelor incluse în volumul dvs. de debut? Câte au rămas pe lângă şi cum vă gândiţi să le folosiţi?
Selecția a fost făcută cu mare băgare-de-seamă, am ales prozele în care există un echilibru termodinamic între faptele care s-ar fi putut petrece și întâmplările incandescente din amintire.
M-am inspirat dintr-un joc creat în 1981 de programatorul japonez Hiroyuki Imabayashi. Trebuie să împingi niște cutii pe coridoarele unui depozit, să cauți pentru fiecare un loc, unde să le plasezi, fără să blochezi culoarele. Dacă cititorul își pierde interesul de a urmări ce se întâmplă, jocul este oprit. Știți, pentru asta, ca să câștigi, trebuie să utilizezi detectorul Hmgwy, să identifici lucrurile false, stupide, prostești și ridicole, care îți stau în cale, să le îndepărtezi. Iar cele 7 povestiri (care au rămas pe lângă) sunt în depozit, așteptând altă partidă.
Aţi trimis manuscrisul şi la alte edituri? Ce puteţi spune în legătură cu răspunsurile acestora?
Să vă spun de siteuri, de adrese de email, de mesaje pe chat, de manuscrise trimise? Inventarul este foarte secret, răspunsurile vor fi declasificate după 50 de ani de la debut.
“Selecția a fost făcută cu mare băgare-de-seamă, am ales prozele în care există un echilibru termodinamic între faptele care s-ar fi putut petrece și întâmplările incandescente din amintire.”
Dacă aţi avea astăzi 27 de ani, vârsta de la debutul dvs. în poezie la revista Luceafărul, v-aţi gândit altfel parcursul literar?
Ce poate fi mai tentant decât să ne imaginăm alt drum. Deschid o carte, căutând un punct de sprijin. La pagina 63 citesc cu emoție: Printre lucrurile pe care Billy Pilgrim nu le putea schimba se numărau trecutul, prezentul și viitorul. Coincidență? Dar unde este acel moment în care simți că ai ajuns pe culmea unui val și crezi, de la înălțimea privirii, că este rândul tău și poți schimba lumea (credit Marin Preda)? Pierdut. Rămâne un regret, sentiment ce nu ar trebui repudiat. Nu pot să dau vina pe acele vremuri, e o datorie să fim pozitivi, să zâmbim. Desigur, după mate-info, ar fi trebuit să mă duc la litere, amândouă aveau intrarea pe Edgar Quinet.
“La fel ca cei prinși în acest joc, citesc, îmi iau notițe, privesc cu coada ochiului lumea din jur, pândesc orice replică care sună puțin altfel.”
Proza scurtă poate fi punctul de plecare pentru un roman. Vă gândiţi să treceţi la un astfel de proiect?
Meseria mea de project manager îmi este de mare ajutor. Am în plan două romane, unul de dragoste și altul de aventuri, o carte de călătorie și un volum de colorat – mi-ar fi plăcut să vă răspund. Adevărul este că nu știu ce o să fac în continuare, deși îmi doresc foarte mult să scriu. La fel ca cei prinși în acest joc, citesc, îmi iau notițe, privesc cu coada ochiului lumea din jur, pândesc orice replică care sună puțin altfel. Poate nu o să mai scriu niciodată, poate o să mă dedic unei reconstituiri istorice.
(Romanul nu e un scop în sine, gândiți-vă la povestirile ce rămân în noi, devenind repere, netulburate de tomurile impozante. E adevărat, la sfârșitul lecturii poți apropia de piept, ca și când ai îmbrățișa o persoană iubită, numai un volum în care ai descoperit o lume plină de viață. Middlesex, să spunem – care te cucerește.)
Să încep sezonul doi de anotimpuri? Cineva mi-a sugerat să scriu povestea întoarcerii la literatură. Unii au imprimante performante. Cititori să fie! Cine vrea, o să (mă) aștepte.
Cum v-aţi recomanda cartea cuiva care ar vrea să încerce ceva nou din literatura română contemporană?
În primul rând veți rămâne cu niște aforisme, cu sfaturi ecologice despre viață, datorită neprevăzutului drum parcurs de autor până la debut. Apoi veți remarca panoramele cuprinzătoare, sunetul făcut de cascade, lupta între balaurii binelui și fantomele trecutului. Va trebui să mă credeți pe cuvânt, frumoasa adormită o să se ridice de pe salteaua din piscină, iar vântul va împrăștia frunzele arămii peste prăpăstii. O să auziți și ecoul unor amintiri din epoca de aur, veți fi martorul aventurilor dintr-o corporație nemiloasă, al unui coșmar sfârșit într-o pădure, veți trăi sfârșitul unei metamorfoze. Merită pentru asta să citiți 200 și de pagini? Eu aș vrea să găsiți o perspectivă proaspătă asupra realității, vibrația a ceea ce merită salvat și candoarea detaliilor efemere. Încercați! Așa merg lucrurile, îmi șoptește amicul Kurt.
Cumpără cartea “Anotimpuri care nu se repetă” de la libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, nemira.ro.
Frumos și interesant interviu! Felicitări!
Mulţumiri!