elefant.ro

A făcut cu succes trecerea de la proză scurtă la roman. La câteva luni de la apariţia Nopţii dintre lumi (Editura Nemira), Irina Georgescu Groza vorbeşte despre acest pas şi despre frumuseţea şi dificultatea scrierii unui roman.

Cum a fost romanul primit de specialişti şi (ne)specialişti? Te-a surprins ceva la capitolul acesta?

Am fost plăcut surprinsă încă din a doua lună de la apariția sa, atunci cînd am aflat că stocul de pe site-ul Editurii Nemira se epuizase.

Reacțiile în urma lecturii au fost variate și, așa cum m-am așteptat, am aflat că această poveste ori place mult, ori obosește, din cauza miezului ei întunecat și labirintic. Există treceri destul de bruște de la momente luminoase la episoade de tensiune și absurd. Dar da, pînă acum, romanul a fost primit bine, peste așteptări. Eu cred că are ritmul alert care să-l țină pe cititor interesat și curios, și intriga care să lege, în cele din urmă, cele două planuri. 

După ce am citit şi volumul tău de proză scurtă, şi romanul, am tras concluzia că ai trecut cu succes de la o formulă la alta. Iei în calcul să continui cu roman sau revii la proza scurtă?

După ce am predat manuscrisul, m-am întors la proză scurtă. A fost așa, ca un refugiu într-un șezlog, la soare, după luni de muncă intensă. Ideea unui roman bîzîie între urechi, e albina care vrea să mă ridice din șezlong. Dacă ideile vor prinde contur, mă voi întoarce la roman. Scrierea unui roman e solicitantă, dar frumoasă și plină de satisfacții. Mi se pare că dacă găsesc setul de ecuații cu necunoscutele potrivite, mintea se bucură de toate provocările pe care tot ea le născocește, și pornește într-un maraton cu direcție necunoscută.

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut mult în „Noaptea dintre lumi” a fost incertitudinea care poartă cititorul chiar până la final. De altfel, finalul am văzut că a fost remarcat şi de alţi cititori. Cum ai decis să închei astfel şi de câte variante ai avut nevoie pentru a-l alege pe acesta?

Că tot vorbeam de plăcerea de a scormoni idei și inventa scenarii, cred că am mai zis-o, atunci cînd am senzația că am terminat o poveste, o las o vreme nedeschisă, dar încep să mă întreb în cîte alte feluri aș putea să o rescriu ca să fie mai bună. Pentru finalul romanului au mai existat alte două variante și, ca să decid cum e mai bine, am recitit începutul manuscrisului. Acolo am găsit finalul potrivit.


Cristian Englert, Eli Bădică şi Irina Georgescu, la librăria La Două Bufniţe, Timişoara

Bărbaţii din roman nu sunt tocmai nişte figuri pozitive. Mai degrabă aroganţi, violenţi, primitivi. Sunt bărbaţii din jurul tău chiar aşa ori ei sunt oglinda masculină a perioadei povestite în roman?

De ce? – tatăl Anei e un bărbat blînd, afectuos, glumeț. Așa cum era tatăl meu, pe care l-am avut deseori în minte în timp ce scriam. Pintea, profesorul de engleză, e și el un tip plăcut, erudit, prietenos, deschis, genul de profesor de care elevii își amintesc toată viața, pentru că i-a privit cu afecțiune și le-a dăruit mai mult de un transfer de cunoștințe listate de programa școlară.

Într-adevăr, Chiriță, Șpiț, Coto, anchetatorul, directorul școlii sînt brutali, mărginiți, acțiunile lor de fapt amplifică revărsarea mîlului și dezastrul.

Ai dreptate, nu toţi bărbaţii din roman sunt duri. E problema mea că am rămas în minte cu o imagine oarecum întunecată şi mă gândesc că poate asta e „din vina” romanului, care o coteşte brusc cum spuneai şi tu la început de la lumină la tensiune şi absurd. Cum te vezi: o persoană inconstantă, des schimbătoare, ori mai degrabă ca pe una uşor de anticipat?

Am zîmbit! Schimbătoare nu, neliniștită da. Nu știu dacă sînt ușor de anticipat, sper că da, pentru liniștea celor care trăiesc în preajma mea.

Oriunde aș fi și (aproape) orice aș face, mă gîndesc la ce voi scrie, la personaje și situații, la surpriza pe care o pot declanșa într-o povestire. A nu se confunda cu ce (mi) se întîmplă în realitate, a nu se interpreta că am fost victimă în trecut. Imaginația lucrează și sparge pereții subțiri ai fiecărei zile. Fără imaginație aș muri de plictiseală.

Spune-mi, te rog, câte ceva despre procesul scrierii acestui roman. Cât timp ţi-a luat, cum l-ai scris (ai avut un plan?), pe ce suport etc.

Am scris 7-8 luni (iar apoi am rescris și editat timp de 5-6 luni). La început am desenat niște hărți cu cele două planuri, cu numele personajelor listate pe segmente, era și marea schițată deasupra și cîteva bulevarde ale Constanței, orașul în care am trăit pînă la 26 de ani. Într-o sîmbătă, am luat trenul spre Constanța. De la gară am mers direct la blocul unde am copilărit. Strada Soveja, descrisă în roman așa cum mi-o aminteam, îngustă, mărginită de un gard din ciment, fusese lărgită, iar gardul desființat. Locul pe care se afla o garnizoană militară, atunci cînd eram copil,  și pe care în roman mi l-am imaginat cimitir, e acum un teren pe care primăria a așezat locuințe sociale, niște barăci metalice a căror imagine m-a umplut de tristețe. M-am așezat pe bordură, cu spatele la ele și am privit blocul. Am rămas acolo o oră, pînă cînd am simțit că am starea necesară să scriu despre el, să mi-l imaginez în alt fel, păstrînd nostalgia traiului dincolo de ferestrele de care îmi lipeam nasul cînd eram mică. Blocul se urîțise, se micșorase, tencuiala lui păstra semnele timpului. Am privit fereastra domnului Savone, vecinul de la parter pe care l-am botezat Chiriță. Savone nu-i lăsa pe copii să se apropie de geamurile apartamentului său, să se joace la scara B. Așa mi-am plimbat privirea pe fiecare fereastră, pînă am văzut umbrele personajelor oprindu-se dincolo de perdele, ca o confirmare că au intrat în joc.

De acolo, am plecat în Centrul Vechi. Am intrat în Moschee, am urcat în minaretul ei și am privit de sus faleza, era o zi însorită, tăcută. M-am plimbat pe străduțe cu case vechi, unele aflate într-o stare avansată de degradare. Am decis care era casa în care s-a născut și a copilărit Ana, am fotografiat ferestrele ei, care se află în fața celor doi lei din piatră. Am fotografiat poarta înaltă, storurile din lemn, coborîte, prăfuite, stejarul care umbrea trotuarul pe care se juca cu prietenii. Apoi am mers încet spre faleză, să privesc marea de aproape. Acolo am simțit că am tot ce-mi trebuie să scriu povestea.

Drumul făcut la Constanța m-a ajutat să scriu mai ușor prima parte a romanului, viața blocului, intrigile, fuga Anei în cimitir.

Constanța din romanul meu plînge să fie îngrijită, să fie scoasă din abandonul în care a fost lăsată de administrațiile ultimilor douăzeci de ani. Să-i fie consolidate clădirile istorice, Cazinoul, să-i fie redată demnitatea.

Înţeleg acum care sunt „sursele” primei părţi. Mi-ar plăcea să explici şi de unde se trage întunericul din roman…

Adolescenții sînt în general schimbători, colerici, revoltați și au impresia că nimeni nu-i înțelege. Poartă cu ei poveri în drumul spre cunoaștere. Pe Ana am vrut-o puternică, capabilă să se ridice singură și să plece din Infern. De ce Infern? Pentru că cel pe care îl iubește a dispărut, tatăl nu e nici el aproape și îi lipsește căldura lui, pentru că e agresată de vecini, batjocorită din cauza părului alb, în cele din urmă victima unui accident premeditat. Toate aceste piese se adună într-un fagure de fiere care devine prea greu și explodează. Iar întunericul crește pînă cînd intră în poveste Lumen, care pare și el o amenințare, doar a plecat din cimitir. Lumen e însă fascicolul de lumină care o ține pe fată trează.

Întunericul e anunțat de la început, pentru că Noaptea dintre lumi se deschide cu poemul lui Lucian Blaga, În noapte undeva mai e: În Hades e – tot ce-a trecut / Din aheronticul ținut. În mitologia greacă, Aheron era un afluent al Styxului, fluviul Infernului, cu ape noroioase pe care le traversau cei care muriseră de curînd, pentru a ajunge în împărăția subterană. Charon, un demon bătrîn, îi purta pe morți cu luntrea spre Infern dacă-și puteau plăti călătoria cu un bănuț. Întunericul din roman și care e chiar miezul lui, e călătoria spre moarte, cu tumultul de suferințe și toate încercările de a rămîne în viață. Dar e și imaginea unei țări pe vremuri ferecată cu ziduri înalte, care îi întunecau existența.

Turneu de lansare n'autor - București
"Noaptea dintre lumi" de Irina Georgescu Groza și "Piramida" de Cristian Englert. Foto: Iulian Popa
Turneu de lansare n’autor – București
Noaptea dintre lumi de Irina Georgescu Groza și Piramida de Cristian Englert. Foto: Iulian Popa

Colecţia în care a apărut „Noaptea dintre lumi”, nʼautor, de la Editura Nemira, e una care-şi promovează atent autorii. Pentru tine a însemnat trecerea de la o editură mai mică la una mai importantă, cu mai multă vizibilitate. A corespuns trecerea aceasta aşteptărilor tale? Te simţi şi mai scriitor când te publică un nume de pe piaţa editorială?

Nu aș vrea să fac comparații între Editura Casa de pariuri literare și Editura Nemira pentru că am avut parte de atenție din partea fiecăreia dintre ele, iar ambele cărți au fost primite foarte bine. Nu cred că sînt mai mare sau mai bună sau mai scriitoare acum, important e că lui Eli Bădică i-a plăcut manuscrisul, a crezut în el, a fost deschisă întrebărilor mele, iar sugestiile ei de redactare au fost foarte bune.

M-am simțit răsfățată pe întreaga perioadă legată de lansare. Turneul a fost grozav – împreună cu Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor și Cristian Englert, autorul romanului Piramida, apărut tot în toamnă, la Nemira, am călătorit, după lansarea de la București (o seară furtunoasă, cu ploi și vînt puternic, în ton cu Noaptea dintre lumi), la Timișoara, Iași și Cluj, pentru întîlniri cu cititorii și pentru a ne promova cărțile. Am fost primiți cu căldură și curiozitate, turneul a fost vizibil, iar Eli Bădică ne-a prezentat la fiecare lansare punîndu-ne (alte și alte) întrebări interesante, provocîndu-ne permanent. Aș mai scrie o carte pentru a pleca iar în acest turneu! 😊

Spune-mi, te rog, o întrebare din acest turneu care ţi-a plăcut foarte mult sau care te-a surprins.

Eli m-a întrebat dacă le spun și copiilor mei poveștile pe care le scriu și i-am răspuns că nu, dar că în fiecare seară, la ora de culcare, inventăm împreună povești, de fapt ducem mai departe serialele noastre de povești, care țin uneori luni întregi. Nu sînt cu căpcăuni și prințese, ci cu băieți care merg la școală și se joacă în timpul liber, dar care ori descoperă că motanul lor are puteri paranormale, ori se întîlnesc cu o bătrînă care le dă o piatră magică și le spune că au în vene sînge de rege, iar ei pleacă în călătorie să afle adevărul. Eu încep cu o idee, îi las să vină cu ale lor pînă ce povestea se amplifică, apar de cele mai multe ori situații hilare, ne întindem la discuții și ne distrăm, pînă se face tîrziu și le spun: Continuarea, mîine seară!, iar ei răspund de fiecare dată: Încă cinci minute!


Cartea Noaptea dintre lumi este disponibilă pe elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro şi pe site-ul editurii Nemira.


Irina Georgescu Groza s-a născut la 29 iunie 1973, în Onești. A absolvit în anul 1997 Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Universității Ovidius Constanța, iar în prezent trăieşte în București și lucrează în redacția editurii Nemira. Începând cu anul 2014, a publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, în Revista Argos numărul 12, în primul număr al Revistei iocan, în Revista Apostrof și în antologiile Argos numărul 3 și Povestiri cu dragoni. În 2016 a debutat în proză cu volumul de povestiri Dincolo de ferestre (Casa de Pariuri Literare). Romanul Noaptea dintre lumi a apărut în anul 2018, la Editura Nemira.


Fotografie reprezentativă de Ema Cojocaru

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here